Iulia Elize

Foarte mult succes vă doresc! O să fie, bănuiesc, destul de greu de ales, pe măsura eforturilor, se vor culege roade frumoase, pentru că literatură se scrie! Multe succese, așadar!


Iulia

Un poem curat, lăcrimat, în aceste vreme tulburi. Aveți un typo, cred, la titlu. Apoi, ”Avem nevoie și de iarbă”, cum spunea foarte just, un cântec... și de acasă, avem nevoie. De, spun eu, finalul luminos, al poeziilor! Corectați și acolo typo-ul!


Multă sănătate! Și Mult SUCCES!


Iulia

Da, a fi citit și impresii în genere bune și luminoase e un semn foarte bun, mai ales de către copiii generoși, în general, a fi citit, e ca în domeniul muzical, acolo, o piesă foarte bună, are succes mai larg, aproape ca a fi citit cu plăcere, e cel mai bun semn acesta, așadar un (în)semn cu mâinile, înspre voi! :):):) Mulțumiri!!!!

Mulțumesc pentru răspunsul deosebit! :))):))) că tot sunt eu, uneori mai neaoșă, deși scriu mai pretențios, cred, e bine totuși că am surprins bine (binișor) cu (niscaiva) amprentă baladescă, în carte! Și eu mizam pe balade, cred că e cea mai bună carte scrisă până acum, în poezie, dar mă mai gândesc, pt. că și de Trilogie sunt mândră! (că e mare! e mare! are 3 (trei) volume! Că, de fapt, e adunată, în ea, multă muncă... e un compendiu ”de efort(uri), de asta mi-e dragă.”

Te salut cordial, Daniela!

Dacă vrei, poți să îl lecturezi, de pe site, pe Dan Petruț Cămui, care, după părea mea, este un autor foarte plastic.

Cred că, uneori, imaginea spune mai mult decât cuvintele...

Imaginea, uneori, s-ar putea să fie totul...


Mult, mult, succes, Daniela!!! Sper că nu te-am supărat întrucâtva, și eu aș fi vrut sfaturi, păreri, și sper întru ele, mereu!!!

Daniela, cu multă atenție ți-am lecturat ”În absența din preajma copacului” și mi-a plăcut tot ce am găsit în volum. Poate, după părerea mea, poemele cele mai frumoase, sub semnătura ta, sunt plastice, de amănunt plastic și vziuale, altele merită un pic mai multă convergență imagistică, merită întru PLASTICIZARE, în sensul de simplificare a limbajului explicativ, fără exemplificarea și precizarea uneori nenecesară, care fură din impresia plastică, pur artistică, din vizuala frumusețe.

Sfatul meu general (pe care mi-l dau și mie însămi, de multe ori) e de a câștiga plastic, și a nu explicativ. Adică de a ”desena” prin vers! De a picta, de a introduce amănuntul plastic! Cum ai procedat și mai sus, foarte frumos, vizual, și cu nuanță pur picturală!!!

Am observat aceasta și în proză, câteodată, la tine există, însă, impresia de a explica, un anumit discurs, eu te sfătuiesc ”să îl pictezi”, cu amănuntul, nu să explici, tot asta îmi spun și mie, de fapt, mă văd scriind uneori fără destule perieri și extirpări de balast, și e poate mai cu bai, însă mă străduiesc și depun efortul să corijez, în discursul liric (sau epic), unele neajunsuri sau mici tendințe non-ok (de stil personal) și să le depășesc.

Este doar un sfat, cu plasticizarea asta, de stil, sper să îți fie util, sper ca el să vină cu bine și întru ajutor, și mie mi-ar prinde bine niște păreri, adică mai multe, din păcate primesc cam rar, și oamenii tind mereu să îmi spună că trebuie să simplific.

În contextul de astăzi, îți doresc mult spor la scris *cred că toți scriem mai mult în perioada aceasta, dacă stăm acasă, și multă râvnă (inclusiv literară) pentru că știu că ai multe planuri și proiecte, pe lângă!

Numai bine și să auzim... de sănătate maximă! :) Aștept iar poeme cu magnolii!

Un poem sensibil, de la început și până la final. Probabil că despre dragoste, nu se poate scrie, câteodată, stilistic, decât sensibil și foarte sincer, întocmai ca o descătușare în confesional. Chit că, în realitate, rețeta fericirii între un bărbat și o femeie, este mai mereu, în ”simplitate”. Poate doar o părere mai personală, simplitatea aceea ca țintă de a capta eter, între un bărbat și o femeie, în clipă, în prelungirea ei, aproape forțând-o.

Luciditatea dirijează foarte fidel, însă, fiecare etapă a discursului, până la înțelegerea întreagă. Frumusețe este, tocmai, că nu se pierde nicio etapă declarativă din poem, este extrem de bine legat, de la o treaptă la cealaltă.

Am trecut cu mult respect și cu drag!

Mulțumesc din suflet, Ottilia! Sincere mulțumiri și Redacției!


Da, cred că e bine că am adunat până acum cele zece cărți, e un decalog adevărat, și real, că bine spui. Și încă mai lucrez.

Multă carte și ție, așteptăm noi cărți semnate de Ottilia Ardeleanu, nu numai critică! :):):)

La mult spor, tuturora! Cred că nimeni, din scriitorii de pe poezie.ro, în fapt, autorii nu stau, în fapt, degeaba, ci sunt ocupați cu tot felul de surprize...

Toate religiile lumii sunt frumoase, cred eu, pentru că au din grânele sfințirii, în ele.

De aceea, Creștinii dețin adevărul, pentru Înviere și Dragoste și pentru supunere, în fața Divinității din vechiul Iudaism.

Brahmanii, pentru fațete ale dinvinului, pentru anumite Fețe ale Puterii divine, revelate, de pildă, prin lăudatele Mantre.

Budiștii, pentru Iluminare, sub copacul sfânt Bodhi.

Ishtar, pentru vechime, și pentru că, pentru un popor, cât se poate de real, ea a fost Stăpâna și stăpânirea lumii, după cum o vedeau supușii ei religioși.

Egiptenii, pentru Piramide, pentru marele Amon (Amun). Și pentru Isis. Pentru descoperirile învățaților timpurilor acelora. În spatele Egiptului, ca timp, Etiopia. Cu Zeitățile ei autentice.

Grecii și romanii, pentru Imperiu. Și pentru Olimpul cel grandios.

Apoi, de pildă, mitologia nordică, cu frumusețile ei... atât de determinante, toate, în istorie, pentru că...

Legendele, din toate culturile lumii, au frumusețe, au înțelepciune, e vorba, peste tot, despre mit. Și, cred eu, ele, miturile, toate legendele profund autentice, au o anumită universalitate, prin faptul că toate se leagă de planeta Pământ. Prin toată religiozitatea Pământului, se ajunge, în timp, către stele. La distanță, în spate, de miliarde de ani, de oamenii peșterilor. Peșterile nu l-au cunoscut, de pildă, pe Cristos, sau iudaismul, sau pe Brahmani, dar au cunoscut soarele și luna și stelele, care tot ale religiosului sunt. Iar, mai departe, de epoca peșterilor, e Creația pământului, care se leagă de o manifestare a unei puteri, care ține de divintatea ancestrală a Pământului, după ea, urmând o întreagă istorie a religiosului, unit și divers, de pe Pământ. Pe care îl putem afla, ori cunoaște, prin intermediul cărților de istorie a Religiilor. Mult mai în spate, de mii de ori mai în spate, este, prodigioasă, Creația stelelor. Și niște forțe de mărime inimaginabil de mari.

Poate că toate religiile lumii, prin extrapolare, se leagă de niște adevăruri foarte vechi, prin religiile curente ale lumii, cât se poate de reale și de pline de frumusețe și de o putere reală, pe Pământ, și, așa, se ajunge, de fapt, la recunoașterea unor fapte de Creație, care, de fapt, ale divinului și ale Universului sunt, dar și pentru noi. Poate suntem, mulți, dintr-o religie, sau poate din alta, fiecare după adevărul nostru religios, există frumusețe în unitate, dar și în diversitate. Prin intermediul religiosului, cinstim, de fapt, niște acte de creație foarte vechi, și de o anvergură colosală, care ne sunt date, tuturor, prin intermediul religiilor curente, întru cinstire. Și întru bun nume. E îndeajuns să privim istoria religiilor, ca să înțelegem. Mitul ne poartă spre adevăruri cerești, reale, din toate punctele de vedere.

În a recunoaște, că istoria lumii este plină de o divinitate care se manifestă universal, că are același sâmbure, al divinului, mi se pare un fapt înțelept.

Dar, cred eu, fața reală a divinului de azi, e cât se poate de autentică și de reală. (Cu toate că, din câte cred eu, nu Creștinismul a creat pictura cosmosului, adică galaxiile. Posibil, Pământul nu este centrul cosmosului. Dar un sâmbure real și de esență autentic divină, frumoasă, este prezent, foarte probabil, atât în Creștinism, cât și în toate religiile autentice, pe care le regăsim dacă parcurgem cărțile de istorie religioasă...)

Sunt doar niște păreri religioase, pe care mi le-am format, studiind. Sper să se înțeleagă, cu acuratețe, ce am vrut să evidențiez!

Acum am văzut, ...ai revenit! :):):):)

Așa e, Divinitatea nu se poate ignora, și nici lăsa la o parte.
Să explic, poate, cum văd eu, religiosul?

Omul, Daniela, nu îl poate ignora, desigur, pe Dumnezeu, aceasta este o realitate și un fapt mare. Pentru că El este deasupra de toate și Complet. Prin prisma faptului că Dumnezeu este Religia, și Adevărul ei, atât de larg ca amploare, înseamnă, atunci, că Dumnezeirea este Completă, dar și diversă.

Este foarte amplă, de asemenea, și dezvoltarea religioasă. Atât în momentul de astăzi (ca realitate a mai multor adevăruri religioase, și a mai multor religii, pe diferite continente mari), dar și în timp, după istorie, adică după pasul istoric.

Dacă există adevăruri religioase, atunci nu se poate exclude niciunul. Dacă el a fost (sau este) real, pe pământ. Nu se pot lăsa deoparte adevăruri, care țin de popoare, de oameni de o altă religie, dar nici istoria.

Și nici măcar Cosmosul, nu se poate ignora, cosmologia, amplitudinea în timp și în spațiu a Creației, care este, cu adevărat, foarte amplă, și mult întinsă spațial, dar și ca moment de arătare, de ce nu?, religioasă, a faptelor de religie, cu mult înaintea apariției Terrei și a vieții.

Sunt, doar păreri personale. Pentru că sunt convinsă că Dumnezeu este universalitate și particularitate. Dar și diversitate, în istorie, în timp, în arătare și în dezvăluire religioasă.

Doar păreri... Îți mulțumesc pentru ce ai punctat!!!

Mulțumesc din suflet, Daniela! Tu tot timpul m-ai sprijinit, în general autorul are nevoie de confirmare, de acel feedback, care, până la urmă, te impulsioneză să mergi, până și în literatură, pe cea mai onestă și mai determinantă cale.

Ce ne-am face fără citit? Și fără păreri, atât de frumoase, cum sunt, cum remarc, și cum mă bucură, despre scrieri?


Cu aceeași prietenie și colegialitate, întru scris, cu mult drag,

Iulia

Un poem foarte rotund, despre felul poetului de a fi, până la urmă, nu mai puțin decât un copil vulnerabil. Până la urmă, vulnerabilitatea ne face oameni, și e minunat că omul-copil se arată (în general), transpus-minor, în propria creație, anume deasupra ei, într-un act complet de asumare. Totuși fără ca transpunerea să se realizeze altfel decât printr-o oarecare amprentă, prin lăsarea, în actul scris, a amprentei unei individualități creative.

Poate fiecare om este, în sine, Un Poet, pentru că omul experimentează și trece prin viață, toți suntem oameni, experimentăm, totuși nu sunt mulți aceia care creează.

Totuși, universalitatea din experimentare este acolo. Spun aceasta, Carmen, fiecare are experiențele lui proprii, pilonii existențiali care îi sunt proprii, de-a lungul vieții, și care se aseamănă, în modelul omului-om universal, indiferent dacă e el poet (sau nu). Experiențele se aseamănă, dar poate cu alte nuanțe sau alt fel de nuanțare. Dar fără să se plece foarte mult de la universal... De la universalitate. De la sensibilitate.

Pentru portretul schițat al ”feminității-scriitor”, adică pentru acest portret, desenat de tine, las steaua mea.

Un discurs emoționant! Și un poem foarte bun! Cum am spus, e mult de apreciat, am remarcat tușa sensibilă, direcția discursului liric...

Ca de fiecare dată, mă bucur pentru realizările dvs. și doresc mult succes cărților care vă poartă semnătura! Felicitări pentru ceea ce faceți, în domeniul literaturii, și fie ca toate visele să vi se împlinească, cu mult brio!

Durerea, posibil, nu este decât o punte de trecut, înspre marile realizări! Este doar o bornă, ca și cum ar fi o bornă pe-un drum, și trebuie să treci dincolo de ea...

Mult succes peste tot!

Drum bun cărții!

Mulțumesc, Ottilia! Multe stele dinspre timpul magic, și pentru tine! Crăciun fericit!

Poate că dragostea femeii de seară
cu părul care se răsfață peste umerii albi
cum trece prin fața ferestrei cu gutui în pervaz
atunci când sosește amurgul odată cu adierile de vânt
și intră în odaia cuprinsă de emoție și căldură
despovărată de toate răutățile alunecând în alb.

Partea a doua, mai ales, merită stea, și în plus am văzut ca o îndulcire, față de prima parte, față de ideea de prima parte. Ca efect, ca artificiu poetic.

Las steaua mea, în plus, e Crăciunul, sper să te bucure, pe lângă cadouri. :):) Și să te încurajeze... Să fie mai mult curaj poetic...

Sper să nu supăr vreo steluță, și comentariul ei, dar Multe salutări Și Crăciunițe Poezie.ro!

Am observat o schimbare și o îmbunătățire de stil, în poezia ta, Silviu Someșanu. E bine ca de Cărciun, să scriem mai frumos!

Crăciun fericit, Daniela! Multă inspirație în peniță, un gând bun, și să ai cel mai frumos brăduț!

Întotdeauna obosim, și eu sunt obosită, poate menirea unui scriitor este să se împlinească, fără să sară bariera acelei limite de efort...


(Mulțumesc pentru că nu m-ai uitat!!!)

Nu văzusem prea bine celălalt com, despre spațiu-timp, eu zic să ne oprim aici cu fizica, o să îți trimit cartea, când reușesc să o public! Nu am abordat prea mult matricile spațiu timp, ideea e, după cum poate știi, spațiul e foarte elastic și maleabil. Timpul, nu atât, cum ar fi spațiul, (idee personală) totuși, e cât se poate de relativ și de subiectiv!

Să ne citim cu bine Cristina!

Da, Cristina... Einstein spunea ”Universul este infinit, prostia omului este, și ea, infinită, despre Univers nu sunt atât de sigur...” Iar eu, doar ca să parafrazez, desigur, după părerea mea personală, și după o idee mai veche, aș fi spus, în schimb, ”Universul este finit, desigur (după părerea mea) prostia omenească este și ea finită, despre Univers nu sunt atât de sigură...” Nu îmi pot imagina de ce Einstein nu îngăduia și nu era mai tolerant cu deficitul de inteligență... Unii fizicieni sunt de părere, astăzi, că Universul ar putea fi finit, dar acest lucru nu se vehicula, spre marea mea onoare, în anul 2006, sau cel puțin eu nu am găsit. Eu, în continuare, cred că trăim într-un univers finit, dacă ar fi infinit, ca măsură a largheții, probabil materia ar fi casantă, s-ar zdrobi, datorită trăsăturii de infinitate. Infinitatea este un concept absolut, este nesfârșirea, și probabil, ca și realitate pur fizică este rară în univers, și limitată, poate Dumnezeu s-a jucat cu infinitatea pe porțiuni mai mici de Univers. Iar desigur, Universul, per ansamblu, având un Început fix, admițând teoria Începutului, și pe cea a Big-Bangului, putem spune că Universul, per ansamblu, ca realitate foarte grea, după masă, trebuie să aibă și o limită în spațiu, adică margini, dacă timpul general este continuu și relativ uniform.

Cristina, eu încerc, încă din vara acestui an, să public o versiune adăugită a acelei cărți, din prima versiune mai am doar 6 exemplare, dar sper să îți pot înainta versiunea nouă, când reușesc să o scot. Mulțumesc, și să ne reîntâlnim, cu aceeași râvnă, și pe viitor! Mulțumesc pentru discuție, îți doresc succes, în tot ceea ce faci! Aștept să ne recitim și sub alte poeme, atingând, tangențial, diferite aspecte și imagini... mai mult, poetic! Și, da, cum spui tu, ”civilizația este încă tânără!” Și literatura la fel, mult succes, Cristina!

Da, dicționarele au (mai) mereu dreptate. Chiar dacă pe parcurs se mai completează, cu informații noi, uneori. Adică pe măsură când acelea apar. Fizica e un domeniu incomplet, și informațiile se perindă, pe măsura trecerii timpului, și se mai completează.

Spațiul influențează timpul, probabil, nu în aceeași măsură în care timpul influențează spațiul, cred că între cele două există o relație paradoxală, pentru că legătura dintre ele nu este corespondentă sau, strict, de esență constantă, matematic. Aici este o considerație personală!!!

Probabil, din ceea ce cred eu, spațiul influențează timpul, într-o mai mică măsură, pe cât timpul poate să influențeze spațiul. Timpul este relativ, dar dinamicitatea spațiu-timp, probabil, nu este constantă, nu este o constantă în ceea ce privește măsurabilitatea, în relație de reciprocitate, privită din ambele unghiuri... Probabil dinamicitatea spațiu-timp va rămâne o chestiune de viitor, și va mai incita... Cred eu, timpul este mai puțin dinamic decât spațiul. Și de aceea, relația de reciprocitate nu este valabilă în ambele unghiuri.. (Sunt păreri personale, din informațiile generale pe care le am, deci s-ar putea să mă înșel.)

De aceea, alăturarea mi s-a părut nepotrivită, pentru că ecuațiile dintre ele nu merg în măsură echivalentă, în ambele sensuri. Nu există determinare pură, de asociere bi-sensuală!

Am mai studiat și eu realitățile fizice, mai ales că am scris o carte publicată în 2016, cu unele păreri personale, în ea, cu privire la domeniul atât de amplu al fizicii cuantice și al fizicii, în general. De pildă, în anul 2016, spuneam că Universul nostru este finit!! O idee deosebită, la acea vreme... Desigur, poate s-a mai vehiculat până la acel an, e posibil și aceasta... Nu am cum să știu, pentru că nu urmăresc ce se întâmplă în domeniul fizicii, decât ca ”foarte” ”pasionată”, dar de nespecialitate!

E bine că mai și gândim, dar și că consultăm dicționarele. Cum să nu. Desigur, luând în calcul informațiile prezente până la data la care scriem, și informațiile generale.

Multe salutări, Cristina! :) Și succes în toate proiectele tale! Să fie multe, multe, da? :)


”timpul este o categorie a materiei și spiritului,
o formă exactă numai ca idee, la fel ca spațiul”

Părerea mea e că până la un punct ai dreptate, ”la fel ca spațiul” e în plus, ideii frumoase, așa cum ai exprimat-o, cred eu, e un pic greșit să compari timpul cu spațiul, la spațiu este un pic altfel, s-ar putea, chiar așa, deși sunt și matrici spațiu-timp, asocieri de acest gen, fără ca asta să însemne că există o legătură funcțională, de principiu, acolo... în general, fizica cuantică e problematică, dar și fizica generală, dar să nu ne plictisim... :))))))

Te salut, încă o dată!