Într-o ”rază de lună”, ”niciun suspin”: Se iubiseră mult într-o rază de lună

De curând, la Editura Eurostampa, din Timișoara, mi-au apărut două cărți:

”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”, Ediție Completă, 278 de pagini, și ”Se iubiseră mult într-o rază de lună”, proză, roman, 376 de pagini , o reeditare, în proză, de dimensiune amplă, format select, B5, cu o contribuție nouă, apărut, așadar, tot la Timișoara, sub egida aceleiași Edituri. Mulțumesc din suflet tuturor care au făcut posibilă realizarea acestor cărți, multă laudă lucrului în echipă și tuturor eforturilor depuse, la editarea lor prodigioasă și lăudabilă.

Cărți publicate, până acum:

1. Tresăriri – roman
2. Pasul roșu al zilei – roman
3. Crini pe o felie de pâine – roman
4. Cântecele frumoasei Addo – poezie (Carte premiată la Râmnicu Sărat)
5. Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit – poezie (Prima ediție, 130 de pagini)
6. Luminișul cu sicomori – poezie
7. Lămpașul de la sud de râu – poezie
8. Ceainicul cald al Jasminei – poezie
9. Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit – poezie (Ediție completă, 280 de pagini)
10. Se iubiseră mult într-o rază de lună – roman


”Se iubiseră mult într-o rază de lună”:

Fragmente din carte:

Eu sunt Eli. Sau Elia. Adică Eleonor, după cum îmi spune săraca de mama. Eleonora Manea, dacă este să știți numele meu pe de-a-ntregul. După cum vreți să mă cunoașteți, așa să mă cunoașteți. Eu nu mă supăr, oricum mi-ați spune dumneavoastră, fie Eli, fie Eleonora, sau Eleonor. De ce m-aș supăra… Puteți, dacă vreți voi, să îmi spuneți și fetița din ciocolată albă din Saphora, deși nu sunt ea. Și o să mă asemănați lui Gretel, și o să vă pară rău pentru mine, iar eu o să vă simt durerea, când o să alunecați așa. și o să plâng pentru alunecarea în care o să fiți prinși, dacă o să citiți totul, și voi veți plânge, atunci, pentru mine. Bine, că pe mine nu mă cheamă nimeni Gretel. Nu sunt de ciocolată albă iar mâinile nu îmi sunt parfumate cu scorțișoară. Părul meu negru nu e de cacao și de zahăr, iar pașii nu mi se așază pe un drum de caramel. Eu sunt Eleonora Manea. Nu sunt Gretel, deși, poate la sfârșitul istorisirii pe care o să o scriu, o să mă asemănați, puțin, fetiței din Saphora. De fapt, povestea aceasta de care v-am spus am citit-o nu demult dintr-o carte foarte veche, cu coperțile roase, și, desigur, o să mă asemuiți lui Gretel, deși eu nu vreau defel să se întâmple asta. Și o să credeți în cartea aceea veche, în povestea din ea… De fapt „Hansel și oarba Gretel” , din câte știu eu, să fi fost prima poveste care s-a scris despre eclipsele care s-au întâmplat până acum pe pământ. Desigur, există foarte multe legende pe acest subiect, care au circulat din vorbă în vorbă, de-a lungul timpului, însă nu despre acelea este vorba aici. Acelea, cu sensuri mai colțuroase, majoritatea despre fiare teribile, înfricoșătoare, care înghițiseră soarele pe de-a-ntregul, nu au fost foarte repede așternute pe hârtie, de-a lungul timpului. Revin acum la povestea în cauză, Hansel și oarba Gretel, despre care tocmai începusem să vă vorbesc. De fapt, acum mai bine de două sute de ani să fi fost scrisă această poveste, din câte am aflat eu, de un scriitor mărginaș, care a adaptat povestea din 1812 după sufletul său. Și o să alunecați odată cu mine, o să plângeți pentru mine și eu pentru voi… Asta am simțit însă, prima dată după ce mi-am recitit întreg jurnalul, că o să mă asemănați fetiței din Saphora. Asta am simțit că se va întâmpla, pur și simplu. Eu sunt, însă, Eleonora Manea, eu nu am un nume de poveste, deși probabil dumneavoastră, cei care o să mă citiți în continuare, o să alunecați puțin înspre toate cele câte le-am scris până acum în jurnal și o să credeți, cu totul, în această alunecare și în Gretel. O să îi citiți, probabil, rândurile pe care le-am scris și o să alunecați odată cu fata ingenuă. Eu sunt, însă, Eleonora, nu oarba Gretel. Eu sunt Eli.


”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”:

Fragmente din carte:


Cântec spre Mama Dragă


Dulceața Lumii, pe-ochii Ei, în lacrămi,
se odihnește, veacuri infinite,

Măicuță dragă, fără pic de patimi,
în Legănel de cer, să mă primești,
și odihnește sufletu`-întinat!
Să-ți fiu fiică, chiar de sunt păcat.

Dulceața Lumii, pe-ochii Ei, în lacrămi
se odihnește veacuri infinite,

Sub geana Ta, de Maică-Iubitoare…
închise pleoape, de greșeli strivite,
îmi uit de lună și privesc, uimită,
acele mâini închise, rugă,
spre Lacrima de Mamă, rugătoare…
Dulceața Lumii, pe-ochii Ei, în lacrămi,
se odihnește veacuri infinite,
De Lacrima de Mamă, de Răcoare,
ard pleoape-închise, însetată-s…

Îmi uit de lună, și privesc, uimită,
spre pleoapa ta de Maică-Iubitoare…
Închise pleoape, de greșeli strivite,
E lacrima de Maică-Iubitoare…
Tu odihnește sufletu`-ntinat!
Primește-mă, în Legănel de cer,
Măicuță dragă, fără pic de patămi!

Se odihnește, veacuri infinite,
Dulceața Lumii, pe-ochii Ei, în lacrămi…


Baladă cu un păstor


Îmi pare că, pe plaiuri, trece-un bade,
cu trei sute de oi, și câni, câți sunt...
Ni-s mândri, ciobănașii, plaiuri hâde,
se-ntind, întunecate, rând pe rând...
Va mirosi zăpada, poate mâne,
peste o săptămână-a fi, ningând
Crăiasa lumii, tinereaua, țâne
cosița galbină și grea, curgând;
ca Vasălie, nu e, altul, june,
cu oile, să urce-n stâni, mânând
jurcane, oi, și cel din urmă câne,
care-l va plânge, pe Vasile, dând
de știre, celor care nu știu, țâne
să spui de-i viu, de-i mort, mânând
trei sute oile și cel din urmă câne
și cea din urmă oaie, suspinând...
mioara stă, ciungită, -în plâns, rămâne,
c-a auzit, un șuierat, bătând
e ura ochiului șiret și fierea bând
și-l scuipă pe Vasile, și e gâde...
cu ochii mei, la el, iar, rămânând...
aud un fluier, nu mai poate râde,
ci, lângă mâna-i dreaptă, suspinând,
eu, un cioban ciudos, eu sunt, Hamude
și mă lovește, hâtrul, iar, un gând:
să-mi dai tu oile, și cea mai bună pâne!
că te-or găsi în vale, -n sângi`, zăcând
cuțâtul mieu te va străpunge,-n vâne
și-ți va răpi, cel de pe urmă, gând
e cărturarul, cu cojocul, râde
de-acei care, glumind, la foc, zicând,
i-au pus ciobanului gând rău, în râne,
spre-un rai, stă oaia, cu un vis, gătând,
Crăiasa lumii se întoarce, mâne,
să-și primenească florile, pe rând
se va mâhni zăpada, ca un gâde,
înspre ciobanul, ce-i de dor, flămând,
o vede-n vis, ea, pe la stâni, rămâne
să-l cheme pe Văsile, sus, c-un gând...
zăpezile-s de foc, a sânge țâne
câmpia și cu muntele, curgând
e sângele ciobanului, de mîne,
și seva vieții lui, alunecând...

O mioriță molcomă îl cheamă,
nu te zori spre noapte!, că au gând
să te sugrume, mîne, ține seamă!
și sângele să ți-l împrăștie pe prund
trec păsările speriate, bag de seamă
că ciobănașul tremură, vin bând,
așteaptă iar zăpezile, ce prind să geamă,
din următorul anotimp, căzând.
în mintea lui, Ileana se destramă,
și se arată, iarăși, spun, visând...

E mândra sa, o fată fără seamăn,
în sat, și-n breasla stelelor, curgând
la pieptul ei, de-i iarnă, o să geamă
și-i va cuprinde sânul, cu un jind,
pe coapsa ei, va adormi, cu teamă,
dar nu e alta, ca Ileana, când
își prinde părul sus, cu o năframă,
și-i cade părul galbin, în șuvițe, blând
pe pieptul lui, cu peri, ce se blesteamă
din cerul rece, înnegrit, căzând
că-l vrea Crăiasa, sus, în lumea-mamă,
unde stau stele și ninsori, zîcând,
c-o altă mândră, mai frumoasă,-l cheamă,
Ileana lui nu l-o uita nicicând.
tu, mândruleauă, draga mea de seamă,
cu talpa vie, pe pământ călcând,
căci arde încă focul, trec pe-o ramă
frumoase oile spre mini, curgând,
priveliște spre sufletul meu, geamă
tot cerul, și cu oile, suflând...
deja, e sângele în ele, și în coamă
de munte, unde oi zăcea, clipind
unde-oi lăsa din oase, către vamă,
unde-o fi plin de sânge, roș curgând,
căci sus îmi e Crăiasa, și o mamă,
care m-așteaptă ca să viu, să cânt...
de mila mea, și-a ei, mă prinde-o teamă
că mă voi ști, prin moartea mea, trecând...
prin ghemele dulcege, de aramă,
și seva mea, prin toate-alunecând...

Îmi pare că, pe plaiuri, trece-un bade,
cu trei sute de oi, și câini, câți sunt
departe, o femeie, plânsă, cade
Ileana cată, în șiragul ei, mărunt;
mătăniile-o mint, spre nuntă șade,
sovonul ei, pe frunte, cu-amănunt,
îi povestește nunta, ce nu cade
și-l crede pe Vasile; e în prund;
și o așteaptă, doritor, să-i cadă
la pieptul ei cel tânăr și fecund
să o iubească molcom, ca o zadă
pătrunsă de-îniernitul furibund
când stropi se fac, de-odată, în zăpadă
și totul pare-un strop de rai imund
ea e Ileana, și nu știe multe...
spre sânul ei, durerea să-mi ascute...
pe fruntea ei, sovonul e mărunt;
de nuntă niciodată, n-o să vadă
cum eu, încet, în moarte mă afund
ca într-o nuntă mare și nomadă
mă ia la ea și, tot mai des, m-ascund;

e sângele ciobanului, de mîne
și seva vieții lui, trecută-în pîne...


Cu un cuțit, mi l-au ținut în sânge,
Mi-s lacrimile goale, rând pe rând...
Spre el îmi duc picioarele nătânge,
stropii de sânge mi-i culeg, prea crunt!,
pe drumuri, miresuța lumii curge
unde nu pot ajunge, și nu sunt,
un vânt tăios, ca un cuțit, m-atinge
la piept îmi țin mătăniile, le vând,
pe-o sărutare și pe-un dor, ce plânge,
din fluierul lui Văsălie, lin...
Și cred că moartea l-a luat, puțin...
Și la momit, cu pâine, și cu vin...
Cu trupul lui dedat, acum, pe-un chin...
Din trupu-acum mult vlăguit, zăcând...
E seva vieții lui, și-alunecând...

Îmi pare că pe plaiuri trece-un bade,
cu trei sute de oi și câini, câți sunt
Sus, îl așteaptă maica-i, cum se cade,
și o Crăiasă, pe-un bărbat chemând...
îmi pare, că spre plaiuri, trece-un bade
iar umbra lumii, peste umbra-i cade;
cu o Crăiasă, umbre, iar, lătrând...
din seva vieții lui, viață luând...



Balada feciorului bun la inimă
(POEZIE CU TERȚINE)

1.
Nu-i timp să zac, căci moartea, după mine,
Să-mi iau un cal, să plec, de-aici, oleacă...
Din prispa fetei, tare mi-e zurlie:
Ia apă, c-un picior desculț în spine,
Să i le ung, pe pajiște să zacă,
Când o dezmierd și-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine,
Și de ștergare,
Și o să beau din apa ei săracă;

De stăruiesc, ca să despoi frunzarul,
În pieptul vechi, să-ți vâru` ani de lapte!
Să-l țin pe tata, să-l îmbăt în floare,
Petalele-aprinse, ca și jarul,
Culege-oi macul vremilor răscoapte...
La bătrânețe leac, să fie, oare?
A-mbătrânit tătuța, ăst ”amarul”!
Sculptez trudirea fiului, în fapte,
Spre floarea, dintr-un lan de vindecare!
Eu țiu la tata, viața să mi-l ție!


2.
Așteaptă tata, să-i redea sfiala,
De tânăr verde, și de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăși, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala:
Pierdut era inelul de zăpadă,
Un voal care-o-acoperea, întreagă,
Stiloul meu e bont, și din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas vreo roadă
Să-mi spuie, ești rănită, ești întreagă...

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?
Cum să-i redau la tata, astăzi, anii?

3.
Iubite tată, ceri, spre tinerețe?
Să nu se mai oprească, când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
Și plec, dar o să-i dau fetei binețe,
Un sân ca o frăguță, flori și geme,
În părul ei tomnatic, mă îmbie...
Eu doar oleacă merg înspre fânețe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumusețe
O suliță de rai a prins să cheme,
S-o țiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuță
Să-i depăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a`-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei măruntă de fătuță
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorința se-împlinisă
Pe plai miroase-a fân și a frăguțe
Sau, între piersici, cine să-i mai vază...
”Treb`ie să plec...”, pe sânul ei, îi zise.
”Mi-e teamă, crizantemele lui Truță
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază.”
Pe sânul ei, bărbatul înflorise...

Și peste părul ei de țărăncuță
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

4.
Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un șarpe-i vremea, poți să o prefaci
În unduiri, și ți-o păzește luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porți, războaiele de traci...
Ce îți e dat, greoaie săptămâna,
De ghionoaie, ori de duhuri rele,
și, peste toate, Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poți cere Fetei mâna
și n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Așa (și la sfârșit), s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...
(...)

Și timpu` l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeași vreme, luna ți-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărțim, prin brutării...
Pe mâini țin floarea, pân` la rege,-n toamnă
Ce dor de maci, și ce ciudat aleanul,
De vârsta, nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac așa înseamnă

5.
Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Din care n-are voie să mai muște nimeni
Acasă am o fată și mi-e dragă
Pe-o apă o să-i cresc culcuș, ca omul,
Care pe mare ține-o barcă,-asemeni,
Să stau, de viu, în carnea ei întreagă
Să o iubesc, iubește-mă ca-n domul
Copacului, pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac, de viu, în carnea ta întreagă.
Și să mai uit de ghionoaia, gnomul,
Pădurea cea cu flori, giganții gemeni,
Sărarul, omul-pește și-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...
(...)

6.
Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Și Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine, ce se leagă...
Cum trec și toamne, veri și iarna-i dusă...
Și vremea drumurilor e, demult, apusă...

Spălat, în ploaie, cine-i mai duioasă?
E mândra mea, dar cine e femeia?
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa mea de-acasă
Îmi simt obrajii supți, lagrima méa,
Între nebunii ochi îmi țiu pornirea
Cum stă-între maci, e dulce și frumoasă,
Și goală de își ține corpul cheia
Piciorul..., pe sub maci, e primenirea
Pe ea, mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul și ar vrea scânteia
Și scalda-n brațe și în adormirea
Pătucului de maci...
Spălați-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!


Să o ating, să nu pot merge, încă,
Să-i spun, că trupul meu e, pururi, stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...
Ia să culeg eu macul dintre sâni!

7.
Mireasmă de gutui și plăcintuță
Apoi stârnirea nunții babei Dochii
O prea măruntă fată, în decembre,
Catrința ei, și cal la săniuță,
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheț și-s mort pe ăste sorți imberbe
Ileana!
... Cum curge bătrânețea peste mine...
S-o port departe, dulce potecuță,
Când, pe muiere, maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o toate peste membre;
E frig și doare, parcă,-n cămăruță,
Mă caută Ileana, iar, cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Și niciun timp nu-i rază!, iar, albuță...
Dară ce văd, cum pasul meu se țeasă,
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospețimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teșit la oasă,
Îmi strâng, cu chinul, pleoapele și geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare,
Simt pielea de pe carne, nu mă lasă,
Și mă gândesc la Coturbaș, vădana
Și mă gândesc la osul care-mi moare;
În viață, duci iar macul, dar te-apasă
Și-îmbătrânești și ți se zbate geana;
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!
Și bătrânețea scoasă de pe mine,
nu-i vina!

Măceșii se deschid ca și o carte,
Și nemurirea poți, în tini,-să semeni
Ea, bătrânețea, de prin maci, dezleagă...
Să o duc tatei, viața presupusă...

Și el o vrea.
(...)

8.
De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ți-o port;
La tini pe coapsă, haina mea de mire,
În vișini să te țin, să-ți fie frică,
Să te spoiesc, cu gura mea, în cort
În carnea mea, să-ți dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio `spică
Din vina sorții-împiedicată-n sort
Tu poartă coșul, spală,-n râuri, lumea,
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică;
Sub frunză te sărut, în tine hram;
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire
Să dorm, Lenuță, pare-mi-se-mi pică
o pară mult prea grea, la ea în ram...
ce simplă e a morții fericire...
ce? plâng-oare perele, de cad pe jos?
Iubește-mă
Ileana,
prea frumos!

Odată am visat de-o dumnezeie,
Și nu muream, decât să o cunosc;
Trăia cu macii grei, atât de tristă...
Trebia ca tatei zvonul să i-l ieie!
Și părul ei mai mirosea a mosc...
Mi-a dat la despărțire o batistă...
Tu iartă, Ilenuța, de femeie
Că oasele, în tine,-mi recunosc
Îmi spun porumbii, prinși de o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veșnic dor
Și să dormim pe aripile lor.

(...)

9.
Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit, de-aseară,
Și câinii latră, floarea simte bai
Și mai ales în zi de sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrânețea, văd, răsară
Îți înflorește-n inimă, sub strai
Iubite tată, ține floarea rară!
... Și plâng și-acum, în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am, ca barbarii
Chiar macii verii, roșii-ieri, să spună,
De despuiat-am floarea, tăntălău
Dară te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum, cu cărturarii!

Pe fața-i udă, eu așez cunună,
Pe plânsul ei așez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coșul cel mai tare,
Așa era domnița mea nebună...
Un drum de rană, de la papucei
Să spuie stelele, acum, cântare,
S-o dezvelească-n stele și în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;


10.
Așa eram eu - tânăr,
cu izvoare
de cai de aur și povești de-argint...
Ei m-au făcut fecior de înfrânare
Sub mine, numai tină, apă mare,
Și-o nuntă șade-n țarcul plin de miei.



Balada florii de mătasă


Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Peste pleoapă-mi fulguia
chimonoul de melasă
ce-l purta luna mireasă
pe când era plină, grea…
Și de ce zâmbești așa?
Așteptăm copil în casă,
o fetiță prea-frumoasă
cu privire de cafea,
legănată de o stea
și de-o floare de mătasă
(moartea ei e fulg de nea,
și cu ea va alăpta
fata mea cea curioasă
ce s-o naște-n astă casă
pe când luna fi-va grea,
răsăritul când o sta…)
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Tu ești ochi de catifea
când tot cerul mă apasă
ca o mare preoteasă
să te las în lumea mea!
Și eu ochii-i voi pleca,
doar sunt lună, o crăiasă
ce-a rămas din tine grea
și la mine s-or uita
căprioara cea duioasă,
moartea ce nu are coasă,
firul ierbii, palma sa.
Zidul vieții s-o mira
de tăcerea cea sticloasă
ce prin moartea fără masă
prea-adânc s-o așeza.
De ce mă iubești așa?
O să-mi crească fata-n casă,
limpid lujer de crăiasă,
piept de lună, ochi de stea,
strai din noaptea ce o sta
pentr-o clipă să i-l coasă.
Moartea n-o să îi miroasă
niciodată umbra sa,
părul ei n-o înnopta,
urma ei de viță-aleasă
ce s-o așeza, spumoasă,
peste stânci de peruzea
niciodată n-o-însera…
Uite sus, cum luna-i grasă
când e soarele în casă,
a rămas, iar, luna grea.
Peste-o lună s-ar năștea
mare nouă. Eu sunt cal
peste sufletu-mi oval
așezat, de-acum, la mal,
și-o privesc, iar, criminal
cum se sparge, val cu val,
în cântări de madrigal,
cum se nasc fenomenal
chimonouri de cristal
peste pieptul ei carnal
cu esențe de migdal
când renaște, val cu val.

----

Pentru doritorii de carte de poezie (sau proză), aștept un mesaj pe e-mail. Cărțile se găsesc, deocamdată, doar la autor. Probabil, cărțile ce privesc acest topic, se vor găsi de cumpărat și în mediul on-line. O să depun eforturi în acest sens, nimic de e în zadar!

Mulțumesc, cititorului!