Scrisoare de lângă munți

În cădelniță, este mult aer, aer este peste tot, scursă de vis mă îndreaptă speranța

Dau să respir repede, dar în inimă am un pește

Care se zbate

Îmi respiră, în inimă

Unde sunt oamenii unde sunt ei, să mă pescuiască

În zadar,

Bărcile sunt scufundate și sub munte e un făt alb

Care mă îndeamnă să îl scot afară, din barcă

Numai să vină cu mine.

Doamne, mulți copii ai, de născut, pe această lume, în lume

Lasă-l, pe el, să vină cu mine

Căci mă cheamă din barca ce și-a găsit locul sub munte

Sunt mulți

Sunteți mulți

Cine sunteți câți sunteți, căci vin

Vă dau un petec de haină, pentru fiecare, atunci,

Țineți-vă, bine

Țineți-vă, bine

Bărcile sunt scufundate și sub munte e un făt alb

Care mă îndeamnă să îl scot afară, din barcă

Numai să vină cu mine.

Nu am niciun mușchi prea evident și nu sunt bărbat

(E doar o femeie... E doar o femeie...)

Dar îți dau ție pântecul, dacă ai nevoie de el

Respiri? Ce faci?

Mama să tacă, atunci, căci, astăzi, vă scot pe amândoi

Să tacă orice cădelniță

Mirul și racla să se dea la o parte

Căci mâna mea uitată miroase a garofițe

În ochi, am o lacrimă

Bărcile sunt scufundate și sub munte e un făt alb

Nu, e la mine, în pântec.

L-am apucat și nu îl mai las.

Prefacere în dediței printre nămeți cu zăpadă

Sunt nămeți din pământ, par doar nămeți de zăpadă

Atât de multă tristețe, în tot

Degetele mele mi se usucă, în mine, când dau orice petec, de carne și de haină, din mine.