Pânze lăuntrice (2)

O fată foarte tânără e înăuntrul meu și totul e un rost de tăcere

Ești, pesemne, ca o stea proaspăt născută, în cetatea mea de pânză adormitoare

iar femeia are sub gleznă niște papucei roșii de pânză

deja, mă joc cu amândoi prin zăpadă, că sunt roșii, de asta, mă joc

ești, de fapt, cetatea mea de pânză lăuntrică

poate ar fi cazul

să nu știi tu că dintr-o mașină de tranzit îmi rămăseseră

toate darurile tale

mă zgâiesc după tine cu nasul lipit pe fereastra pe jumătate deschisă

aștept ceva poate o alipire a orașelor în care locuim fiecare

dacă o să ningă mâine, spre tine, din cetatea mea cu fulgi albi, ca laptele

la picior, am deja, magic, cele trei grame de zăpadă, vedea-te-aș tăcut

pe întinsul meu drum cu zăpezi…

de nesăbuit, mă crezi întru frumoasă întinderea și cele atâtea ziduri de zăpadă lăuntrică

e despre cetatea mea de pâslă și despre zidurile ei foarte vechi

poate pârâul care o traversează îți va face, nu, cu mâna

pentru că pâraiele nu au mână

ci țin doar o rostuire de peștișori thailandezi, aclimatizați într-o apă dubios de murdară

care trece de-a dreptul prin ziduri, de zidurile sunt calde, la pipăit

de la izvoarele acelea de apă caldă și, presupun, termală

pui palma împrăștiat pe ziduri le simți la mână și sunt călduțe

eu nu sunt pesemne prea înțeleaptă cu tine zicându-ți

sunt, cum să nu fiu, o păcăleală a fostei tale iubite

papuceii cei roșii nu mi i-ai legat tu, nu este despre legarea picioarelor,

e despre tradiția aceea cu papucul meu roșu cu care o să dau după tine,

oamenii sunt, pesemne, mai ciudați

privește la Cerbul azi nevăzut cum ia în coarne celălalt rit și se duce

în lacrimi, o să mă întorc și o să desenez, pe fereastră, cu mâinile

pădurile cele ascunse ale tuturor animalelor, nu îmi e frică de răzvrătirea vulpilor roșii

o să îmi chem unda de pe dealul cel mare și din pădurea viselor tale înăsprite

îmi vor lega, cu unda aceea, picioarele, ca în tradițiile chinezești

nu cu sfori de cânepă, însă mi le voi lega, cu sfori, totuși, singură

voi plânge după picioarele mele și mi le voi lega…

Spuneau, undeva în grădina ta cea sălbăticită și mult solitară

nu încap decât diamante foarte mari care sclipesc mai albe decât diminețile

o să merg, împreună cu tine, și o să caut pădurea aceea

să dau cu papuci după ea

e ceva în tristețea pisicilor ofuscate

recunosc totul

tu ești o pisică, eu nu sunt pisică de casă, cum să fiu

însă, câteodată, mă fac o pisică atunci când trebuie să mă dau jos

dintr-un loc prea înalt de pe un acoperiș de peste apă și din depărtarea în care poate ieri m-ai exilat

cad cumva exact cum trebuie când o să dai, după mine, cu gheme albastre de mohair

după cerbi, după vulpi, după nunți și bursuci, după atâtea păduri,

tradiția spune că te înșeli și că eu abia ce mă joc,

e tradiția aceea, să stau cu amândouă picioarele în apă de râu

atât cât vreau eu

nu în apa cetății tale, care e obtuzată;

în lacrimi, voi desena cu degetele pe toate ferestrele tale

mă voi bate cu frumusețea zăpezii cu fulgii ei preafrumoși

cum să nu îți desenez aceste cuvinte pe un halou bun pe sticlă?

la primăvară, se vor întâmpla, așadar, cele mai absurde lucruri

un tâmp… un corb prea tâmp vânătoarea cea nesăbuită de pe acoperișuri de apă mișcătoare

o dragoste mare un iubit mare și bun care va apărea la capătul podului

(chiar după ce am dat după tine cu papucul cel roșu,

pierzându-l);

În orașul acesta, nenaturale toate principiile de lebădă

îmi spuneai despre lebede sunt nenaturale

dar, la primăvară, vor fi alte păsări și alte sute de povestiri aiurite

pe cărările cu petale de măr sălbatic care pornesc de la locurile cireșilor

e un fel de doină ca de lebădă

o aud

nu mă-nțelegi, petale de la locurile cireșilor sunt aici, neforțat.