Cu femeia ta după tine

Îmi părea că erai foarte roz și-un bujor

cu femeia ta după tine

și că fluierai, într-un univers roz, oaia roz, cineva desenase oi, și nu elefanți

și

universul de trandafiri

era pe atunci

un amestec de zăpadă

și cu sângele de la picior

Cândva, nu au mai fost

de cules

florile înflorite de miere

și

nici

furnicile, sărmanele, să le culegi pe acelea cu degetele

un pic mai aproape de casa unde ni se vindecau rănile

cred, începuseră să umble pe picioarele noastre desculțe

ca să simtă

de sus

cu trupșoarele

mușuroiul înalt

și

încă

de-alungat oasptele, cu mâna, pe flori

un pic mai aproape de casa cea mare

ele, atâtor tristeți, vecine de holdă și de grâu

pe palmă și pe picioarele noastre le purtasem până la ierburile înalte

văzuseră mușuroaiele?

aflaseră casa?

or?

să mai purtăm din oameni pe mâini?

și dintr-odată erai într-un oraș de foarte departe pe care nu-l mai găseam nici să îmi doresc foarte tare

nu știam cum te numeai

ce fântânar... și ce ie... nu le-am văzut niciodată

ce mândrie mi se arătase, la sud lângă inimă, ca o stea

te-ai îndepărtat cu femeia ta după tine

și nici măcar n-am știut

așa cum copiii nu simt că nașterile stelelor

se petrec

într-o noapte plină de ciocolată amăruie

unde se pun scântei.

adevăr mare

în noaptea mare se pun scântei.

trebuie să îți repet.

omule.

și

pur și simplu

să te duci și să mai lași fânețurile să se mai zvinte.