Poezie
Baladă pentru Alexis
- clasică -
7 min lectură·
Mediu
De ce îl săruți întruna, doamnă mică, rușinoasă?
frunți și oameni și pocale, flori și vin de tămâioasă,
iar miroase-a aur huma pe care pășești ca iedul...
îi zâmbește din mânuțe, strânge pătura și pledul
ea se-ntinde, sălcioară, și l-a prins pe prunc în brațe
ni se prind pescarii-ntruna ca s-o afle, să se-agațe
de bogata roadă-ascunsă, să găsească d-aur grână
sub papucul ei de aur zăpăcit, cu fir de lână
la piciorul ei de ambră dezgolit de jumătate
ce-l ținea atunci pe lângă dănțuiri mici, legănate
când dansezi și când te legeni pari o taină ferecată...
Tu sărută-l, jucăușo, - chihlimbar și pere-i cată
altfel n-o afla băietul ce-ai iubit atât cu lacrimi
nadă pescărească prinde tontul șchiopătând în jind și patimi
spune-i iar și iar de tata, c-a plecat la o Sâneancă
cu care se tot iubește, paremi-se-i moldoveancă
Înapoi îl cheamă briza ce în păr îți șade spartă
când cu flori de ceai și creste de argint se prinde-n poartă
ți-a bătut de bir întruna, căci l-a prins Sâneanca-n tindă
cu parfum de grâu și cină, și cu zauă aburindă
i-a prins gura și-l sărută, pe când tu ești fermecată
de-a lui urmă ca o fragă, temătoare,- înlăcrămată
părul tău de aur aprig se sfințește ca tămâia
dă să-l țină iar în lacrămi, să-l oprească, să rămâie
să nu umble la Sâneanca, cea sașie și trecută
te-a scăpat în urmă cerbul, năucită ca o ciută
unde-i tati, Laur, mamă, l-a ascuns Sâneanca-n tindă?
Nu-i nimic, visa-voi chipu-i și-l sărut iar în oglindă
ea se-ntinde, foarte dulce, și l-a agățat c-un umăr
e atâta pace-n lume, vine-atâta zvon din Sumer
și atâta aur verde ne-a înconjurat, stârpire!
joacă-te, mlădiță verde, să nu știi că tata-i mire
cu Sâneanca cea urâtă, colo sus, în satu` roșu
o să-îmbrățișeze zaua, și-o să cânte iar codoșu
de cocoș, bătu-l-ar focu, să se vaite ca de câine!
Nu mai vine? vina-i, doamne! - eu de mâni-oi coace pâine
cu grâuț de aur moale, uns cu lună și cu stele
păcurarii trec cu frică pe la ulițele mele
și s-or umple iar de nuntă temătoare răspoimâine
Fața ta o veselește, Marioara, cu ulcele și cu unt
umple masa și cămara, și norocul meu cărunt...
îndălbită-i apa voastră, doamnă-a plânsului meu viu
cumpăna din nou s-o duce-n apa lemnului pustiu
mult prea alb vă e călcâiul, steaua voastră de noroc
prea rostită din fiocuri și din perini de soroc
Vine tati? ori e plânsul ce-a zăcut pe sânul vost?
umpleți, doamnă, seara asta cu zăbavă fără rost...
ochii îmi sunt dulci și totuși ploaia nu mă va spăla
n-oi iubi iar ploaia-n apă, dar om fi iar uzi cândva
să îmi fie mie iarăși, să mă ude pe călcâi
să fac dragoste cu norii, apa, dragostea dintâi
Pruncușori se joacă-n ploaie, apă pe pământ linuț
și pe umărul meu lacrimi, ce pe umăr mi s-au pus
tati-i la Sâneanca, Laur! zbiară stelele-n Parâng
umblă nunta pe afară și a prins să dea în pârg
mire-i fratele Sânencei, groază-n steii colțuroși
norocirea ta se stinge tresărind sub pași frumoși
Vie-i fi, ori moartă, poate? cum îi merge în iatac?
când te-o prinde-atunci Sâneanul să te umble de pândac
urlă piatra ascuțită, și Sâneanca-întrebător
către craiul ei tânăr cată repede, uscat
pe frumoasa lui întâie o mai ține, luminat?
tot visează la mireasă? a uitat-o? ori se vor?
este viu ori mort e oare, ca un tâmp ce urlă-n Tars
arde inima de moarte, se-înnegrește-n pieptul ars
și-a uitat feciorul doamna, poarta lor de lemn uscat
care de atâta frică parc-acum s-a sfărâmat?
Ține minte, Laur, mami, nuca are patru nuci
numai inima e una, doi la popă tre` să duci
ține minte, niciodată patru căi poți să-nțelegi
patru oameni nu-i a bună, numai doi poți ca să legi
în biserica sfințită, niciodată patru-așezi
eu de-acum... apuc cărarea și mă leg ca să veghez
Chihlimbarul gurii mele numai tu o să-l păzești
o să-ți fiu dulceață albă ca în cărțile cerești
pe fruntița asta mică eu întruna să visez
sărutând-o dulce, numai, ca o boabă de orez
printre nuci și între oameni patru prinși nesăvârșit
un corbete cântă-n strană să mă prindă lângă schit
...Bat din clopeței feciorii, mă bocește maica greu
mâine s-o lăsa de nuntă cu bărbat pe pieptul meu
ține minte, Laur mami, aste patru plămădiri
ce-s mai negre decât moartea, patru s-au luat de miri
plânge muntele de gheață, arde luna-ne-nceput
peste mâinile prea albe cai năprasnici au trecut
carul mare urlă-n ceruri, carul mic i-acum pătruns
și spre gleznele firave un străin cu gând ascuns
o să-ți pună iar inele, ard ulcelele de unt
patru boi pe cer aleargă și luminile-i pătrund.
Fața ta o veselește, Marioara, la ulcele mici, de lut
tu în cer îi lua de mire pe acel ce te-a durut
când îi merge-n cer căruntă și-înțeleaptă cum sunt eu
poate-o milosti de tine și ți-l dă iar Dumnezeu
în cunună roșioară, și cu izmă pe pridvor
c-ai iubit mult, Marioară, și mi te-ai uscat ușor...
cu sălcuță iar pe frunte, gura ta pe-obrazul sloi
dinspre cumpăna uscată să fugiți iar amândoi
în balsam de rămurele, în zăgaz de trandafiri
să ți-apuce iarăși coapsa și să vă luați ca miri
și pe sânul tău de lapte să adoarmă încetuț
lângă carnea ta cea moale ca un zvon, ca un pătuț
o urla-n zadar Sâneanca, înapoia voastră, slut
îți vei lua-ndărăt bărbatul ce întâi te-a cunoscut
împărțiți, fecioare, grâna și orezul să-l frământ
se mărită Marioara, și în cer și pe pământ
plânge-n holdă Marioara, casa se deschide-ncet
pe pământ nefericirea e stropită cu oțet
plânge-n grănă iar sărmana, izvorașul curge blând
și pe ochii ei se scurge, nenorocul ei bătând
slut e mirele, Sâneanul, hărăzit aici, zelos
bată-te norocul, bade, să m-aștepți în cer, frumos!
împărțiți, fecioare, aur și orezul să-l frământ
se mărită Marioara, și în cer și pe pământ
slutul e cu zâmbet, doamne, calcă floarea pe pingea
un alt mire o așteaptă de mireasă tot pe ea
prea urât e, doamne, pasul ce se ține scai de-al meu
dă-mi-l, doamne, iar pe badea, Sfinte, Doamne, Dumnezeu!
sunt silită, Doamne sfinte, să mă iau acum c-un spin,
dă-mi, Tu, Doamne, ca pe seară să deșert puțin venin
să-l visez din nou pe badea iar culcat la min` pe sân
și în cer să cresc cu dânsul, mă ia altul, poate, mâin`
slută-i calea vieții, Doamne, e un drum mărăcinos
bată-te norocul, bade, să m-aștepți în cer, frumos!
Seara vine-împiedecată, norul se așază-n prag
ploi de stele se deznoadă, cu necazuri se atrag
ea își mângâie cosița, iar se uită spre pruncuț
îi zâmbește din mânuțe, strânge pledul lui micuț
lăcrimioare de aramă cad din ochii ei sfârșiți
doar de gândul că de mâine fi-vor doi căsătoriți
pe afară noaptea-i naltă și miroase-a iasomii
noaptea se așază, goală, și pe ochii ei târzii
a pus capul jos, la pieptu-i, sunt columbele ce dorm
stele cad în ploaie-ntruna și-o privesc, neuniform
pe afară noaptea-i rece, și mai sloi e palma ei
s-a stins Marioara mami, ne miroase-a dumnezei
când din inimă îi urcă înspre cer un zvon frumos
în zadar urâtul strigă, înapoie, mânios
s-a stins Marioara dulce și al ei pas diafan
când din piept îi urcă zvonul ce-a păzit-o an de an
și în scutece scâncește pruncul ei păzit acum
doar de ploi de stele-ntoarse care-l dădăcesc pe drum
cu un degetuț în gură, cată stelele mirat
parcă în dantele scumpe stelele l-au înfășat
încă mișcă din picioare, dă de-o parte iar din pled
și scâncește în dantelă, vinovat cum e un ied
s-a stins fata Mărioara, dinspre cer un zvon călduț
și-a acoperit iar pruncul, l-a-nvelit iar pe pruncuț
stelele se-ntoarnă roată și cometele curgând
se dau dura iar în ceruri parcă vii alunecând
nu se știe ce te-așteaptă, nici nu știi de unde vii
e cochetă noaptea asta, cu necazuri aurii
s-a stins Marioara dragă, dinspre ceruri niciun zvon
doar o liniște prelungă o atinge pe sovon;
001.844
0