De aceste Sărbători

Îmi pare, se scoboară o femeie, Pe drumul care duce spre mormânt, Pe lângă ea, sunt trei muieri, mergând Cu pași de floare; lacrimile-mi steie, De-abia e răsăritul sus, în dor, se naște, Și merg, femeile, pe drum, sfielnic; Uloiul scump, pe trupul feciorelnic L-or pune, și L-a unge, după Paște, Cărarea-i colbuită și împunsă, De-abia să fie ora, cu cocoșii, Mai ieri, toți L-au zărit în straie roșii, L-au pus, cu Trup, apoi, sub cerga-ascunsă Îl plâng și Îl bocesc, de multe zile, Ce stele să mai țină, care moarte... Chindiile sunt rozalii și sparte, E foame pe pământ, și în argile, Îmi pare, se scoboară o femeie, Pe drumul, care duce la mormânt, Când l-a văzut pe-un om, i-a părut sfânt: Unde Îl cauți?, și a prins să steie El nu-i aici, a Înviat, de ieri! Abia se ține, azi, de dimineață, Cel ce îl cauți, e, amu`, în viață! El spune celor două,-trei, muieri... L-au luat și L-au înmormântat, curată Mireasă ce Îl plângi, azi, în neștire... Nu vei găsi pe-acel`, pe-al-nostru Mire! N-aveau să-L afle, ele, lângă piatră. Un înger să le spuie, iar, de dânsul... Unde Îl cauți, nu știi tu, femeie, Că El s-a înălțat, în Ceruri, steie, De ce, dăduță, Mi te împle plânsul? Nu vezi că Heruvimii-s plini de slavă, Un Serafim, i-aici, și Te mângâie, Tu dă-mi un colț de pâine și tămâie, Și-apoi mă duc la Dânsul, cu otavă, Culeasă de pe plai, să-și crească mieii; Frumoase Îți sunt cerurile, Doamne, De-acum, pot să mai vină ani și toamne, S-or coace merele, or da, iar, dedițeii... Sunt Viu! Acum te du și dă de știre, Pe tine te-am iubit, îți zic, Magdala... Să nu mă plângeți, eu sunt, milei, oda, Nu plângeți, rog, veniți-vă în fire, Și pentru voi, m-am ridicat, în slavă, Ce milă mi-e de oi, le dați otavă, Căci, turmelor de oameni, le sunt Mire. Magdala, Mamă, ce cătați, acuma? Nu veți afla-n pământ, ci-n zori, pe Mine Atâtea taine Sus, căci jos e spine, Eu moartea am învins-o, acum, de numa`... O, mamă, rog, privirea nu mai culcă! Maria, Maică dulce și frumoasă! Aproape, bate salcia pletoasă, Sărmanii, iar, mă cântă, la ulucă, Magdala, nu-mi întinde iar tămâie, Și nu căta spre Mine, -înfiorată! Căci o să plec, la Dumnezeu, pe dată, Un serafim îți las, să te mângâie! Magdală, Mamă, eu mă duc, un soare Pe care-L simțiți când via, galbăn Se umple iar de daruri, ca o salbă, Din aur fin și bun, fără strânsoare... Și Ea spre Dânsul, ochii blând, curgând, Și, pare-mi-se, salca bate blând, Cu toate, către lume,-alunecând Și eu, târzie, vinul culegând, Ca porumbeii, lacrimile-mi bând.. Căci Îl iubesc, și Îl cinstesc, curat Miresme din trecut, eu mi-am aflat Ștergarul dulce, Lui, înmiresmat;