Am nevoie de-un soare

Nu mai rămân niciun minut aici, în orașul acesta pelerin, care levitează undeva la mine în abdomen ca un bebeu pentru că acele ceasornicului îmi intră puternic în carne eu sunt mult prea roz ca un os oasele mele sunt roz/oceanele tot așa/cu colți de rechin m-am desfătat/ cărțile mele îmi intră puternic sub limbă oare cu sângele mele să le fi scris? or cu degetele mele bătucite, la mașina de scris? cu gâtul meu de argint, ori cu fântâna din pântec, din care scosesem apa, cu ciutura aceea cât un cui, mustind de apă de noapte, cu acelea să le fi scris, când mă preumblam prin apus? prin apus să mă fi umblat eu, cu vasul cu apă pe deasupra capului? pe când purtam portocale în buzunarele de mamă cârpite? de mama înnădite și prinse? miroase a cerneală, apoi a mașină de scris, a degetele mele bătute până în carne, căci m-am legat a poezie, apoi a lemn și a tipografii, și mai ales a ticăit de ceas. de mașină de scris. și a lemon a mult ceai cu lemon din stacana în verde care urlă apoi parcă înotam cu rechinii/cu tine/ în cana de porțelan cu elefant alb/cu simbol/zaharisit - aceea se cântă... în aceea am învățat culorile negru și alb, dăruindu-le lut cred că am pornit deja la drum cu povestea mea cu oase/fără oase/cu oase/fără oase/ o țin ca pe o vărucă agățate de carne, de tipăritură, îi zic stai! ea îmi întoarce un fel de confesiune de sticlă care se hlizește dandana înspre mine care (de fapt) râde ca un cer de sticlă dezvelindu-și tot râsetul/ de parcă s-ar fi întâlnit cu Iisus/cu brândușele știi? nu mă cheamă Morgana și nu sunt o iluzie, lipindu-mă de trupul tău roz, dragostea mea, și totuși toate apele le-am străbătut în carnea mea de pește cu pasul meu de lege/de literă/avocățească și tipicară/ învață-mă mai bine să înot așa cum trebuie/ cum se cade/ căci dimineața mea este undeva foarte departe și am nevoie de picioarele mele și de pământ de insule de pământ și de un soare boreal, portocaliu, care încă nu se vede.