Irinel Georgescu

Mulțumesc. Eu am vrut să spun pentru ultimul vers informatorul, mafiotul trădător. E ceva între: "cârtița" din serialul "Clanul", și cel infiltrat în poliție, antagonistul cârtițoi ciripitor, și cel infiltrat în clanul mafiot al lui Tătuțu. Ăsta-i un cârtițoi curajos, erou. Pe amândoi îi pândește pedeapsa exemplară, fiind și colegi de birou, de-aceeași "teapă". Super ghicitoare, mai ales prin finalul moralizator din societatea coruptă, din serialele policier. Nu înțeleg de ce BBC First, ori pe AXN-uri sunt aproape toate producțiile cu intrigi polițiste.

Reverberații și aluzii spre mai multe descoperiri are acest poem. Pare manifest scris de femeie către femei și nu e. E pură confesiune. E oglindă a vieții. Pare că spune ceva despre eul fizic și psihic monologul liric, dar e mai mult o glumire, o întrebare a celorlalți,... celorlalte. "La pasiv" și "la activ" pot fi trecute momentan comportamente și atitudini. E un text care alunecă lesne unei interpretări fixe. Fiecare cititor poate obține de la el multe, de exemplu o lecție bună în prezent: de a se abține, de a se concentra spre ceea ce e esențial, firesc, neproblematic, nedureros. De ce să fim hiperactivi? Mai bine să nu ne rostim, recităm pe de rost pe noi înșine. Să ne odihnim în alții. Să ne căutăm apropiații, afinii noștri, pasivi. Pase bune și pași siguri.

Mai mult... de Oscar, de premiile Oscar. Căci apare covorul roșu. Nu cred că ar fi ghicitoare. Multe festivaluri sunt cu câte un covor roșu. E ceva monarhic. Covor roșu se pune și la întâmpinarea unor suverani în țări prietene.

Și eu cred că-i cârtița, orbetele. Știu că masculii se bat pentru femelă, până se omoară. Fac adevărate case pe sub pământ, cu odăi, săli, cămări.
Metaforic, poate fi și viermele morții. Repauzarea, odihna finală a oricărui muritor. Mai poate fi și nemulțumirea de sine, minciuna, fărădelegea, calomnia, tot la modul figurat.

Foarte bine a ieșit,
Doina tu ai ghicit!
Bal? Să nu mai fie.
Să dăm tot pe poezie.

Mulțumesc frumos. Doinele
românce sunt mândre și ele.
Însă "Doina" cea mai faină
ea-a lui Eminescu,-o taină!

Și Doina Aldea Teodorovici.
Și cântecul "Trenulețul", o piesă
derivată mult mai zglobiu din doine.

Această "Stare de rugăciune" nu poate să treacă neobservată. Respirația lirică este mai amplă, neinsistându-se prea mult pe ritm, ci pe mărturisire, pe-un bilanț al unei vieți. Sângele ce a curs mai aprig în tinerețe, din ultimul catren, s-a potolit și poate cânta la vârsta deplinei maturități. "Orizonturile nu și-au schimbat căderile lor", un vers în care cred cred că se sugerează apusurile, într-o metaforă, ritmicitatea sau mai bine zis chiar ciclicitatea cosmică și terestră, a rotației Terrei in jurul propriei axe. Mi-a plăcut foarte mult catrenul cu "ființa" din vis, ce începe cu versul "o privire ce uită pentru că privește doar înainte". Există cadență,liniște interioară, fiori lirici în tot textul. Fie ce-o fi. Acord steluță.

Aproape perfect ați dat răspunsurile! 3 din 4! Sau 3 și 75%. Răspunsuri foarte bune la 1, 2 și 4. Da, sunt: cometă, eclipsă (paŕtială) și păianjenul (intrat în legende, ca autor al rețelei textuale în proza lui Mircea Cărtărescu, un zeu african povestaș, Anansi).
La 3 sunteți foarte aproape. Dar Balada este prea epică. Tot în versuri, tot populară, din literatura orală. Are și Eminescu una. Iar Alecsandri, "... și lăcrămioare". Forma de plural.

Spre final, dădusem în "Floare de colț", ca un Ducu Bertzi, abia acum sesizez, acolo făcând un clar intertext, karaoke, pe la "iubita mea", în același vers cu "viața mea cu bucurii și drame", rezumând "Sunt vagabondul vieții mele", șlagărul cântat de Gheorghe Dinică, un actor român cu rating mai crescut..., mai adorat, mai regretat, aproape cât Amza.

Mulțumesc, bucuria mi s-a dublat, nesperat. Aluat cu maia, pus la crescut, necrestat
și-n cuptor dogorit, pus italian, ciabatta,
mă frâng degete flămânde, Ovid, copt gata!

Corectez: "de-a călare".

Mi-am permis, prins, chiar azi să fac
ghicitori, uța-ntr-un hamac,
matinal, când sorb caimac —
din pânze, rouă pe arac.

Ghici ce-i?

Pe o mătură mai mare
stă molima, da-n călare,
e de gheață, arde, zboară
alt război aduce-n gheară.

Ce este oare?

Am citit. Partea de personale, cu toate amintirile, încă din copilărie, e meritorie, pentru că arată fidel societatea "socialistă" românească din deceniile șase-nouă ale secolului XX, chiar cu furtul deconspirat și în teatrul lui Ion Băieșu (adevăratul dramaturg, nu cel din scenete comice televizate, după piesele sale). Însă urmează o parte eseistică, tezistă oribilă. Munca l-a făcut pe om, dar nu pe român, asta s-ar înțelege, încă de la concepțiile fiicei de 14 ani și a feciorului de 22 de ani, care muncesc pentru ceea ce le place. De fapt, bănuiesc un lucru: autorul consideră că toate nu mai merg bine în țară pentru că s-ar fi încurcat scopul muncii românilor. Acest scop a presupus spre finalul comunismului păcălirea Partidului, furtul colectiv, furarea căciulii proprii, trecerea spre materialismul nedidactic și nedialectic, capitalist de piață. Nu. Ar fi fost bine ca organizatorii noului sistem democratic și economic postdecembrist să fi înțeles binefacerile trecerii treptate spre un veritabil capitalism occidental european, de la comunism neizbutit decât în parte (meliorist, cârpit, din păcate ratat, din pmanuri de dezvoltare prea nerealiste, cu mulți coloși industriali etc.). Dar s-a făcut o spoliere treptată economică, o orientare a bogăției către puțini, astfel încât nici măcar spre o remorcare economică doar de tip corporatist pur nu s-a mers constant. Economia a fost sabotată deseori dinăuntru și din afară, chiar și de ruși, turci, ucrainieni. E cunoscută pierdere marei investiții de acum două decenii a statului român la Krivoirog, sau cum îi spunea acelui combinat la care s-a renunțat când era în proporție de 80-90% gata. Băsescu bătea palma cu afaceriștii ruși, cu știrea americanilor, ca statul român să die păgubit în contractele de privatizare... Privatizări cu datul afară de angajați și închideri de companii, fabrici, uzine, combinate, ori păstrarea unor mici segmente în productivitate oricum amenințată, curățarea Portului Constanța de olandezi, amestecul austriac (girat de Germania) în multe sectoare economice, povestea nesfârșită a construcției autostrăzilor maj ales din Ardeal, etc.,etc.

Mătură.

Și eu știu cât poate duce la înfrumusețarea lumii viața fiecărei femei, din strădaniile sale aparent pasive să iasă izvorul siguranței existențiale. Sprijin și talent, bunătate și fermitate. Aș fi vrut să văd ce spune autoarea, să nu fi disimulat faptul că ea chiar se crede femeie-femeie, dar nu... de trei ori femeie. La pasiv: sunt născută drept femeie și numai femeie, luați-mă așa cum sunt, nu cum aș deveni. Nu mă schimb.

Ottilia, mulțumesc foarte! În această seară de Bunavestire am scris liniștit acest text și pentru Marea cea Mare, care unește dintotdeauna pe toți românii și-i cheamă constant, pentru nemurirea promisă și arta vieții neirosite-n van. Ovidius ne-a cunoscut și a plecat dintre noi. Acolo unde a vrut, spre iubirea nesfârșită.

Am fost dezactivat de Facebook. Da, e adevărat. Am fost un cont și eu pe Fb, dar m-am trezit ucis de poliția internetului, trecut din activ la pasiv. Nu o dată. De două ori, deși nu îmi doream!
Acest poem devine mai revelator decât experimentul meu timp de-un deceniu, ce s-a încheiat prin căpatarea unui statut de facebook-ist ratat. Textul este o pledoarie la o viață mai liberă, fără Fb. Nu cred că are totuși niciun rol în mesajul de ansamblu al poemului finalul: "sunt un om pasiv, sunt femeie". Am auzit că pentru Terra e taman invers: rolul oricărei femei e cel activ.

"Felicitări tuturor participanților cu varii răspunsuri". Iată mențiunea!

Nu, doamnă, Bogdan nici prin nick, nici prin vreo geană a lui Ene nu a pătruns prin efracție prin textele mai vechi, ori viitoare ale dumneavoastră. Vă lămuresc eu imediat despre ce este vorba și clondirul spart vi-l achit. Orice om, dacă este cititor înzestrat cu atenție și memorie mai mare, chiar vastă, se va încărca la întrarea în corolele florilor de primăvară cu mult polen. Aceasta se numește după Ihab Hassan și alți teoreticieni ai postmodernismului intertext, intertextualitate. Ne murdărie ca simpli colegi fervenți șoareci de bibliotecă de toate urmele alimentare și dejecțiile altor rozătoare din vecinatate, de dinainte. Și eu am început să preiau fără să vreau de la Elize Stan de la Muzeul Satului când o urmăream atent în studenție la radio explicând de exemplu chestii cu drăgaica. Veneam și la fața locului să vorbesc cu ea, pentru că sunt de profesie etnograf. Venind aici de curând, îmi plac niște poeți tot mai mult, Ottilia, Rudy, Leonard, Bogdan, Toșa, Maria Mitea, Cristina, Daniela, Nuța Crăciun. Mă îmbogățesc, mă perfecționez. Îmi fac un nou limbaj. Grăiesc poetic. Bingo. Intertextual, de la ei exist, altfel nu aș exista. Putem crede că sunt un Macchiato Tucan, un peruș vorbitor. Poate sunt o ipostază a lui ChatGBT și o să-i întrec pe toți, fără a parodia de fapt pe niciunul. Bogdan Geană are dreptate. Nu a luat nimic, doamnă Iulia Elize, de la dumneavoastră, decât polen, ceva intertextual, ca de altfel noi toți, cititorii dumneavoastră! Suntem în stup, suntem dulci cu toții!

Nu. Nu-l prea știu pe Emilian Valeriu Pal. Doar foarte puțin, scrie bine. Însă luna trecută, pe un poem de-al meu, cred, tocmai când intrasem pe site, m-a dojenit tare că l-am "nominalizat" (spus) "domnul Pal", crezând că l-aș lua peste picior. Nici nu reprezentam ceva pentru el. Ce să am c-un mare poet? Eu n-am nimic cu el.

rectific: al (nu "a") adormirii pe site