Irina Monica Bazon

stau între ziduri cu palmele încleștate peste uși stau arcuită peste adîncul plin mi-e trupul acoperit de lucruri într-o natură statică muguri și voci izbesc sub căușul pieptului pulsul se

cuvinte împrăștiate ca o sare peste guri nici o sete nu ne înscrie tânjirea peste palimpsestul chipului nici un contur al vocii zvâcnit în crusta buzelor rămân zidită în mine mă adaug

amiaza cade abrupt peste noi ne desenăm anevoie conturul prin lumină nu mai am ce să-ți spun drumurile se strâng în mine ploaia se retrage în nori e ceva în mine atât de adânc încât totul

am alunecat peste scări sfărmate cuarțuri de raze îmi săpau umerii mi-am început drumul pe întinderi de sare pe cer mânai amintiri ca niște turme înghețate urmele mele cuiburi cu firimituri

Scris într-un stil simplu, neelaborat, volumul de eseuri \"Oceanografie\" (1934) se adresează deopotrivă eruditului, cît și omului obișnuit, cu scopul de a răsturna \"sisteme de superstiții\" după

stăteam întinși în iarbă și vorbeam despre viață ne atingeam mîinile căutîndu-ne în pulsul palmelor nu aveam nimic nu ne aveam unul pe altul din întîmplare ne-am așezat unul în altul fără să

putea privi doar din interior spre o mînă luminoasă cu degete vagi acuarelate ce se scurgeau cu greu prin aerul vîscos, ca de albuș. deodată un țăcănit absurd tulbura totul, roia în auz, în privire,

mi-ai închis soarele în umeri zbați în mine un șir neastîmpărat de aripi inimi izbucnind toate deodată oriunde liane de rădăcini mi s-au încleștat pe un braț celălalt braț frămîntă zăpada

copacii urcă și cresc azvîrlind brațe spinoase peste cărările ce fug degetele înfășurate în soare mă trag înainte de călcîi mi s-a prins umbra unei pleoape mușcînd din lumină cu ghimpii

mîinile mele adună ninsoarea scursă din aripi îmi hrănesc păsările flămînde dimineața aceasta cu lumini lichide îmi îngreunează pașii las urme tot mai adînci în zăpadă pe cînd crești sub

zgomotele deșertului bătăile mele îți sunt călăuză drumurilor ce le reverși transparente prin mine mă aștepți la un capăt al pietrei ascultînd respirația inimilor ce crește înăuntru anotimpul

alerg peste drumuri o umbră roșie mi se varsă bătăile prin uși întredeschise aruncîndu-și șuvoiul după zvîcnetele ce le trasează în urmă soarele dar a sosit timpul cînd strigătul se sparge în

pînă în miezul pîinii ce zid mi-e înapoia inimii vocea ta cu sunet de seceră tăind prin ieri prin altădată pînă cînd bătăile mi se răstoarnă prin fante ca o risipire de dinți scrîșnind în

în mine roiesc anotimpurile tale pietrele țipă sub apăsarea tălpilor florile îmi înghimpă umbletul prin primăvară dacă ai ști că m-aștepți undeva pe o cale ferată răstignit în afara ta pe

îmi sporește prin așteptare un dans ferigi de carne suind mă cutreieri cu respirația pașii tăi dislocînd aerul apasă ca un arcuș sforile prinse de mîinile și de picioarele lor vii

senzația unui pod încovoiat înapoi împunge sub crustele bătăilor de ceas de cealaltă parte a inimii timpul crește spinos înapoi gravîndu-se tot mai crud peste alb plînsul înstrăinat al unui

soarele mă întinde ca pe o umbră roșie curgînd peste ușile întredeschise cufundarea lui trasează în urmă liniile unui zvîcnet pe care noaptea mi-l coase în inimă strigăt spărgîndu-se în

copacii nu-și mai deschid punți ochilor mei un tablou cu arabescuri de hărți mă fixează soarele se cufundă degetele se întind pe canava curgînd în sinusoide nu mai ajung să apuc e efortul de

mi-a adormit mîna pe scrisul agățat de lucruri încerc să-l sprijin cu mîna stîngă ca pe brațul unui catarg flămînd de cuprindere altădată mă țintuiam peste lucruri ca să pot ține scrisul și

să îngheți o felie de existență cînd gata era să se sfărîme să o bați peste piatră cu ciocane de os apoi s-o admiri ca pe o frunză presată cu nervuri irizate răstignite pe gheață să fii

despicai în păduri tenebrele curbate ca un oval alb peste anotimp cerul se scurgea prin site de gheață pe cînd de sub dălți cădeau praguri cu bufnet le purtai pe umeri ca să poată lumina să

te așezai la rădăcina copacilor tăiai bucăți din brațele ce-nlănțuiau tenebrele catedralelor îngropate și le-mplîntai ca pe niște menhiri pe străzile ce năvăleau, de nisip, oriunde decupate-n

ovaluri, ferestre fără ochi se cască în orice loc nu-mi înalț privirea s-ar izbi în adîncul de tunel orb aud doar cerul zăngănindu-și șuvoiul de oase și înfigîndu-se în orbitele goale ale

luăm prea repede în înălțime ca să mai apucăm gustul și culorile ierbii ruguri nu ne mai ard în sînge putem vedea prin artere ca printr-un tunel de la distanța sinelui sîngele opac se dă la o