Irina Monica Bazon

cezara răducu
primesc cu bucurie trecerea ta. mulțumesc pentru semn și te mai aștept pe pagina mea. cu prietenie,

Cornel Ștefan Ghica
ma bucur că ți-au plăcut versurile. mulțumesc pentru apreciere. cu prietenie,

Alberto M. Popesco
bine ai revenit pe pagina mea. multumesc pentru semnul de apreciere. cu prietenie,

Mulțumesc pentru semn si apreciere :)
Te mai astept.

Ligia Pârvulescu

Primesc cu plăcere popasul tău și semnul lăsat. Ma bucură părerea pozitivă legată de poezia mea. Mulțumesc. Te mai aștept.

Cu stimă,
Irina Monica

Nicolae Popa

Mă bucură trecerea ta și semnul lăsat. Cred că bucuria poetului nu e de a scrie cuvinte, ci de a se angaja într-o continuă fugă în interiorul cuvintelor care să dea scrisului suflul vital pentru a se desprinde din propriile urme lăsate pe sfera de hîrtie. Un plus de tensiune ce-i vitalizează fibrele îl aduce și cititorul. Mulțumesc pentru lectură și semn.

Cu stimă,
Irina Monica

Oamenii sunt “zei” ai cotidianului. Limitat in spatiul lui steril, “prizonier” in halatul alb, doctorul pare o haina de ploaie impermeabila: albul ramane imaculat, nici o culoare nu poate fi absorbita si contopita in el. Oamenii cotidianului isi tin mereu deasupra capetelor umbrelele, ca un obstacol intre ei si cer. Regatul lor este acolo, sub umbrela, sub carapacea cotidianului. Atata timp cat acolo se simt zei, moartea nu exista (“azi nu moare nimeni” este dictonul lor). Acolo unde nu exista ideea de moarte, nu exista nici constiinta tragica.

Drama se produce atunci cand constiinta sparge carapacea cotidianului asezata ca un scut impotriva spaimei mortii. Oamenii cotidianului traiesc in clipa, captivi intr-o stare prezenta (“intre secunda 23 si minutul 44…”) , fara puterea de a-l transcende pe “azi” printr-un efort creator. De aceea repeta mecanic, ca intr-un ritual steril: “azi nu moare nimeni”, constiinta mortii fiind anulata din contingent.

Ca rezultat al contingentului, omul nu-si poate construi propriul destin, nu se poate crea pe sine. Se poate defini pe sine doar traind angoasa contingentei absurde, golite de sens, si tragandu-si din aceasta angoasa puterea de a crea sens propriei existente. Astfel el nu mai este rezultat al contingentului, ci al propriului efort creator. Pentru doctor, lipsa angoasei si a constiintei tragice inseamna incercarea de a-si asuma o conditie ontologica imposibila, bazata pe asocierea om – dumnezeu: aceea a omului care traieste in afara constiintei mortii. Pacientul traieste nelinistea apropierii mortii, insa nu-si asuma in totalitate spaima de moarte, incearca sa se ascunda de ea rostind acel dicton ca o incerare de a-si recapata “regatul” cotidianului, din care a fost exilat prin boala (“Regatul lui se sfarseste acolo unde incepe durerea”). Pentru Pacient, taramul cotidianului se dizolva in abisul albastru al constiintei, care nu mai percepe decat durerea si distantarea.

Ineficienta comunicarii este evidentiata in dialogul dintre doctor si pacient: “- Ma doare, ma doare tare!”, “- Esti mofturos rau! Mai am si cu arome de fructe de padure. Vrei?”

Doctorul ii ofera o guma de mestecat – gest superficial, ilustrand incapacitatea lui de a intelege drama, de a empatiza cu omul in halat albastru, care este doar un simplu pacient. Oamenii au uitat ca mai este si un cer deasupra. “Pacientul albastru” incepe sa perceapa spaima cerului aflat deasupra cotidianului, spaima neantului pe care boala o presara peste sufletul ramas fara umbrela. E acel suflet ce simte dureros golirea de sens : nu spaima mortii biologice e imposibil de asumat, ci spaima unei morti inautentice, care nu a determinat nici cel mai mic gest creativ, care inseamna aneantizarea intr-un univers gol, in care sensul existentei a fost ratat. De aceea prelungirea agoniei mortii inseamna un chin prea mare. “E de preferat sa moara maine”.

Imi amintesc de ceea ce spunea odata G. Liiceanu: “Gradul de civilizatie al unui om se poate masura dupa modificarile pe care le aduce in el constiinta mortii”.