***

ce e ciudat, să te trezești în fiecare dimineață destrămările se produc încet, ca un fel de anatomie a dispariției o stare în care ai putea să vezi detaliat, până la atom, până la punct, nervurile unei frunze amintirea tatălui zăcând pe patul de spital, cu pielea deja plină de răni și cu presimțirea morții scapi de asta, dar nu poți să dai la o parte precum o cortină gustul amărui al lucrurilor dai altora durere de dragul durerii provizorat, alunecări îți promiți să nu o iei de la capăt și totuși devii cercul lin pe suprafața unei ape mereu pierzător.