când te acoperi cu flori

ce recunoaștere instantanee, ce timp fără capăt ce nimic sclipitor ce frumoasă, infamă, dezbinare la care participăm cu toții sperând să ne ascundem în cer ca într-un pod plin cu porumbei vopsit provizoriu în albastru ce pagini rupte, ce hidoase furtuni ale minții clădiri în paragină, dureri fără capăt, lacrimi care se transformă în picături încremenite de chihlimbar când te acoperi cu flori, orașul dispare.