Efemeritatea timpului meu îmbracă umbre de teamă, mi-e somn,
Când visurile-mi deșarte se scurg la canalul tinereții mele - Dor.
E târziu, noaptea deschide porți pentru demonii din mine –
Ce furtună de nebunie
Ia ființă-n neumblata încăpere
Unde de-atâtea ceasuri nu ți-au pășit străini
Și ce scântei de jale
Þi se-adună în priviri.
Și cartea-i ruptă și nu-ți mai destăinuie
Nu mai știu ce să scriu...
Fericirea mi-a ucis inspirația.
Orizonturile mi-au ajuns limitate,
Iar gândurile-mi mărețe au naufragiat
Pe un țărm încă necunoscut.
Și acum mă plimb
Prin universul
simt cum mă pierd pe marginea unui eu
într-o noapte goală, fără stele.
e noaptea prăbușirii existenței mele,
sfârșitul ultimului râs pasiv cerșit.
și deși azi e sfârșitul, eu tot te simt.
te-am
Ascultă cum plouă cu astre,
Se scurge spre ducă lumina.
Tu, înger sfânt al existenței mele,
Dă-mi o aripă să zburam.
Þipete tăcute, nestrigate, mă dor,
Și cerul se curăță de stele.
Spune-mi,
Se pierd cuvintele
În mintea limitată a omenirii.
Suflete inocente
Þipă în nebunia fulgilor de nea,
Dar nimeni nu le aude...
Indiferența oamenilor e prea mare.
Mă invadează gânduri
Pleacă...
Lasă-mă să mă bucur
De suferința mea...
De nesiguranța cu care
Mă trezesc dimineața,
Cu care merg pe stradă
Și care îmi bântuie și visele.
Acum stau si mă uit la tine...
Nu te mai
Îl văd... Stătea acolo, în pragul ușii, sprijinit de mâner asemeni unui bătrân suferind, și mă privea. Fire de transpirație i se scurgeau pe trupul plin de dorință, privirea ochilor lui goi,
Noaptea dă să se piardă-n zori
Dar somnul tot nu se-arată
La lumina unei lustre
Ce atârnă parcă să cadă
Mă simt pierdută printre rândurile
Unei cărți din care nu înțeleg nimic
Cuvintele parcă
Pentru lume sunt doar o piesă
Pe această imensă masă de șah.
Un pion nevinovat amestecat
În planurile vieții,
O frunză neînsemnată
În acest copac uriaș...
Dar poate, pentru cineva,
Sunt mai
Oh, da! De câteva zile sunt bolnavă...Din păcate nu există leac pentru boala mea. E o boală incurabilă care afectează inima. Din câte știu eu este cauzată de săgeata lui Cupidon. Uneori poate fi
Și iată-mă...
Am renăscut dintr-o scoică
Rătăcită atât timp în mare...
Mintea mea este învăluită-n ceață...
Ochii-mi sunt goi... nu oglindesc nimic...
Cine sunt eu? De unde am venit?
În urma
Nu realizezi cât
De importantă este viața
Decât atunci când pierzi pe cineva,
Când imaginea lui nu râmâne
Decât o amintire ștearsă
Ce se pierde prin mintea
Unei persoane suferinde.
Și
Te văd...
Aștepți nemurirea
Sub o boltă fără stele.
M-apropii de tine
Cu pași deși și mici
De teamă să nu trezesc luna,
Iar pasiunea noastră
Să fie dezvăluită.
Mă acoperi cu brațul tău
Cu
Vreau să mă îndepărtez
De amintirea unui trecut
Presărat cu suferință.
Alerg prin gradina
Trandafirilor însângerați,
Iar gleznele-mi sunt mângâiate
De lacrimile unei triste dimineți.
Acum am
Te privesc...da!
Te simt și ești adevărat.
Însă privirea ți-e atât de tulbure
Încât pare înecată-n lacrimi.
Buzele tale, vinete de mort,
Par a fi înghețate
De răsuflul unei pasiuni
Visez...
Alerg pe un coridor
Care pare să n-aibă capăt.
Urmăresc o lumină
Ce se-ndepărtează tot mai mult.
Ecoul pașilor mei apăsați
Dispare în vocea unor umbre.
Mă împiedic și cad.
Aud în
E liniște...
O liniște care, încet,
Devine asurzitoare.
Pot să aud cum bătăile inimii
Se pierd în infinit,
Iar răsuflarea-mi grea
Se lovește de fereastră.
Mâna tremurândă ridică un pahar
Care
Și stă...
Și așteaptă să mai răsară
O dată soarele.
Aripile de plumb
Îi sunt ca o povară,
O pedeapsă a nesupunerii.
Cu pași mici și rari
Bântuie prin cimitirul pustiu.
Se oprește lângă
Eu sunt eu. O ființă care privește cu durere în suflet cum lumea este distrusă de semeni. Merg pe stradă și pot citi pe fața lor nepăsarea. Cu toții trăiesc iluzia unei lumi perfecte. Însă se
L-am văzut...
Pentru câteva clipe
Am fost aceeași persoană,
Două inimi ce bat
În același trup,
Două minți identice,
Dar atât de diferite.
Însă acum a murit.
Demonul din mine l-a ucis.
Un
Stau pe malul lacului
Și parc-aștept pe cineva.
Printre genele ce stau să se-nchidă
Privesc un apus însângerat
Și mă gândesc...
Simt cum o mână îmi atinge
Umărul cel gol,
Dar când mă-ntorc
Plâng...
Vreau să regăsesc ceva
Ce am pierdut demult:
Pe mine!
Vreau ca aripile mele
Să renască din cenușă
Precum pasărea Pheonix.
Să se metamorfozeze
În unele noi
Și să-mi redea
IE