Ionut Acrudoae

Clic-clic, clic-clic... Suflul călătoriilor galactice, surâsul văratic al planetelor răvășite, sunetul clișeic al unei decapitări artistice, omul surprins pe altarul jertfirii. Clic-clic,

Câmpul era presărat cu flori multicolore, arbori pitici și cadavre în putrefacție. Bărbatul înalt și blond stinse țigara de coaja unui copac îmbătrânit și se sprijini de acesta. Oftă și aruncă încă o

Noaptea nu este un sfătuitor pozitiv, noaptea ucide orice raționament și-l reduce la scopul primar, subconștient al instinctului, al nevoii de celălalt, al îmbrățișării târzii. Nu pot recunoaște

Sunt o licărire fidelă printre nori fumurii prin spațiul dureros în care tu oh lacrimă nenorocită spirit comprimat de sudoare și splin îmi oferi salvarea din nămolul pasiunilor de telenovelă îmi

XVI Sânge. Sânge curgând în valuri, o Niagara a lichidului vital, risipit pe caldarâmul suferinței imediate. Sânge. Roșu aprins, ca un dulce memento al nopții, ca o șoaptă a vieții care se scurge

Ultimele insule albe pregăteau lansarea unei noi ere. O epocă a veridicului, a transcendenței. Copacii uscați, schelete ale unei ierni devastatoare, îmbrățișau cerul cu mii de binecuvântări

Cine ești? Nimeni, doar o adiere. Fie, plutește dincolo de noi. Ce faci? Bine, sunt mort. Fie, dormi în continuare. Ce spui? Nimic, sunt trist. Fie, iubește mai departe. De ce

-Doi spectatori, singuri la un Piano concerto nr. 1, Ceaikovski. Interpretul reprezintă doar o umbră, vag recogniscibilă, posibil de gen feminin. O discuție aleatorie, pe un fundal mirific,

Culori, culori, pastel. Mi-ai atins pleoapa cu damful de răzoare. Lumini, lumini, ceață roșietică. Mi-ai respins apelul, iar gheață lucește. Căldură, căldură, tăcere. Am scormonit

...vântul și rafalele de proiectile mortale spulberară pietonii, stârnind strigăte disperate, urlete deznădăjduite și extincție... Venea de la cumpărături, ronțâind un biscuit din ultimul pachet

XXII Din rămășițele războiului și din voința haosului, se născu Aurora. Era ființa perfectă, alegoria dispersată în mii de celule aleatorii, îngropate adânc în construcția feminină umană numită

XIV Iute, ca un câine de vânătoare printre frunze uscate, crengi prăbușite, copaci bătrâni și triști... Caldă, ca pâinea aburindă în tava cenușie, din cuptorul pământiu, din casa din chirpici a

XII Pic, pic, pic... O conductă fisurată deveni, peste noapte, ceasul deșteptător pentru Rafael. Începea o nouă zi, o nouă tortură medievală pentru trup, o nouă emoție rătăcită pentru minte. Însă

"Fii mai vigilent! Ești pe Marea Îndoielii, aici totul pare posibil, iar tu sigur ești imposibil!" Bărbatul coborâse prea departe pentru ca sfaturile să mai fie utile... Se așeză pe ceva

Un munte îndepărtat, alungit spre stânga soarelui adormit. "Desigur, o opinie validă". Interludiu: Sus, undeva, prin cabanele rătăcite, o lumină se aprinde. Continuare: Un munte trist,

XXXII Oh, Aria, Aria, prea frumoasă și inocentă Aria! Cum te ascunzi în somnul-ți prea cucernic de naivă prea-strălucită în straie de povară. Oh, Aria, Aria, cum îndrăznești să dormi, când lumea

...la câteva secunde după mărturisirea femeii, atunci când cerul se întunecase, iar picături timide străpungeau liniștea apăsătoare a dimineții, bărbatul solid fu primul care reacționă. Cunoscuse

VII Atmosfera camerei, generică și plină de praf ancestral, își aștepta stăpânul. Celule rătăcite de piele și unghii, moarte de ceva vreme, își începură metamorfoza, integrându-se în Universul