Ionescu Iordan

În vârtejul cuvintelor adesea selectăm câteva le folosim, le creștem pentru ani pe fum tainic, drumulde foc și cu ceramica albastră ce se curăță, unde soarele nu plutește stă și

pentru prima oară văd vapoarele pe mare, soarele ce răsare se reflectă în oglinzi, mii de drumuri cu vibrații sufocante și praf albastru infinit stai la geam eu am venit pe acest tărâm

Seara târziu în noapte chem negrul rece de tenebră să-nchidă acum ochiul ce va avea să te vadă. Dorul ce-a devenit o febră mă face un bolnav la pat ce-așteaptă-n stele să te vadă să te sărut,

Între realitate și ficțiune e bunica, cu busola și oglinda anilor în mână ea pășește-n vântul umed ce-o amână din drumul tainic spre Cernica. Salcia tremură. Fierbe pe piatră soarele ce-a curs

după o romanță... Din doi de noi curg șiroaie, lacrimi false, ochii ni se-nmoaie și se dilată – din sărutari treptat ne ridicăm, lăsând la urmă să ne arătăm doar o pată – doar lumina ne-a

Prin magia cuvintelor ai oprit timpul și lumea mea a devenit atăt de frumoasă... acele senzații ce țin locul instrumentului, amețitoarele unde la rândul lor, mă înconjoară, dulce, melodios,

sunt tot aceași ființă muribundă ce se fâlfâie în rafalele vântului ca o gâză alunecând ușor prin a ta mireasmă de dragoste; sunt tot aici și trebuie să-nțelegi că nu m-am oprit și ador să

adio dragă punte, mă urc pe-un cal cu stea în frunte și plec aici și acum sub un cer înconjurat de drum; zăpada invers vrea să cadă să se-așeze misterioasă în umbra nopții deasă, între timp mă

o pasăre măiastră, cafenie și albastră cu smoc de soare-n cioc și inima-mi în gheare cu mulți ani ce aleargă-n față către apă, către cer, spre viață cu visele atârnate pe balustrade plutește pe

arată ca-n Bora Bora; o lacrimă un ocean mare din ea, curat de albastru păstrând în liniștea lui un fir de păr între două tulpini de mac, un magic hamac păstrând în taina lui o geană să mă

timpul ce-a rămas al vieții în loc de un singur sezon despre o simplă simfonie în loc de-un singur căntec voi pleca să rup secera că timpul nu își i-a revanșa este speranța mâine, în zori,

m-aș lega de umbra ta să pot merge mereu în umbra pașilor tăi să aud poveștile ce izvorăsc numai din inimă că te-aș putea cunoaște mai bine te-am iubit mai întâi de când dragostea ta în a

și măine o să hoinăresc sub soare înotând contra zilei de ieri cu ziua de măine în față pe luciul apei către nicăieri cu acel cuvânt fierbinte din prefață mă voi mulțumi tot timpul oare? cu

Nu vreau și nu pot ascunde, ce plutește în întuneric în unde, de lapte, alunecând pe frunze, ca un sărut, arde pe buze – sub un castel de nisip, noi doi ne-am întâlnit; sub o ună în

Mai mult decât oamenii imprevizibili, am ajuns să-i urăsc pe cei previzibili; păsările, sunetele, mirosurile, culorile, mă-ntreabă: De ce? întrebările, curiozitățile, faptele, raspunsurile mi le

1.Ochiul moare. stare de iubire, ce seamănă a nemurire, îndepărtează orice fericire: -Plângi, copile! 2.Vocea moare. parfumate flori de măr miros din al tău păr; parfumate flori de

să eliberăm lumea ce-n lanțuri zace, ce-ascunde fericirea într-o neagră carapace, ce trăiește fără de speranță-n plumb, ce-ajuns atrasă într-un joc strâmb; din întuneric, de sus, ne fac semn cu

Am trait un necunoscut, când a fost primul sărut, când m-am uitat timid la tine înger splendid. Fiecare plecare de lângă tine se-ndreaptă spre o revenire, căci buzele și limba ta... căci tu

În București este o fată cu ochii si cu părul negru, de m-am îndrăgostit deodată, când gândul tot i l-am văzut integru. Și când mi-a trimis un "hei" mi-am spus că este ca o floare de tei; pe

Sângele-mi dansează-n vene când mă săruți pe gene, hai în valuri sa fugim la nesfârșit să ne iubim, amândoi fericire sa visăm împreună, tot mereu, să zburăm. Suntem doar noi doi și marea și