De ce plângi suflețel cald?
Dacă străzile ar vorbi ne-ar întreba
„Mai vrei ceva înainte de sfârșit?”
dacă străzile ar cânta am putea retrăi acele povești apuse
Închide ușa și lasă lumina să se
Zbor în lateral pe-un val de apă caldă și curată,
într-un praf albastru sclipind a infinit
rapid, rapid spre drag miros de tine
ca și cum nu am călătorit pe mii de drumuri
căutând cu privirea
Trebuie să te văd, iar –
Nu-mi lipsesc nici visele triste, nici clipele stranii,
Aș porni un foc, pe care să-l vezi de la distanță,
În care să-mi ard trecutul și… să-l vezi, pentru ultima
Mă găsesc sub un cer întunecat și plin de acești nori încărcați, dornici de eliberare;
sunt stropit de aceste frunze vii care-mi povestesc de micile plăceri ale vieții,
în timp ce sunt tachinat
împing de zor un corp mort plin de rufe murdare;
peronul este plin, oamenii vin și pleacă spre mine
trenurile se odihnesc puțin, răsuflă distorsionat printre bătăile de ceas
timpul stă, scările
m-am trezit dintr-un vis inocent
în spațiul deschis în care ne vom întâlni
acolo unde am sfârșit și-am renăscut;
ești apusul unui anotimp pesimist,
deți cerul albastru și rotund
în care ca o
Ciudat cum cânt la chitara mea imaginară
stând pe un scaun în mijlocul unei camere
fredonând versurile pe care nu le cunosc, dar le înțeleg
nu are importanță, le percep într-un mod diferit
și te
îți fumez părul iar
vocile din cap răsună ca în parc
cu felinarele obosite lângă lună, pe apă
copacii sunt cuminți, ceasul este în vacanță
degetele tale sunt un pian, iar eu îi dau tărcoale
ce
dacă o căprioară ar supraviețui vreodată glontelui...
ar avea privirea asta
"...deci e de rău"
nu, a supraviețuit "sau poate este doar cadavrul"
suntem niște cadavre... și prea puțin încercăm să
lipsesc, lipsesc puțin și mult
vise triste și clipe stranii
în colțurile camerelor
cu toamna sărutată de ploi
într-o cădere metaforică spre realitate
străpuns de săgeată, străpuns de
Este întuneric beznă
și
totuși
lumina-mi intră în ochi
Eu te țin de mână
și înghit în sec
Este întuneric beznă
rochia ta este ca o ceață
pe vârf de munte
când începe un cântec
cu decor
și
Dormi acum femeie
pune-ți trupul gol pe pat
și stai
ai să te trezești frumoasă
în odaia albă cu lumina mov
ai să vezi găurile de prin pereți
și-ai să te întrebi de ce
nu simți vântul.
Te-am
a fost odată...
demult un om, un tată,
și-o iubire...
descrisă-n lacrimi de-o floare
ce-arată părticele nemuritoare - colorate;
Astăzi, în zi de dragoste
urmașul duce mai departe mierea
ce-a
Flori vesele și flori triste,
doar un câmp de maci în zariște
doar atât…
Doar atât între noi
un singur drum și un bărzoi;
De câți pași avem nevoie
ca să ajungem așa de aproape -
ca să rămânem
mă găsesc în tramvai, într-o seară de mai,
în întuneric deplin, gălăgie și chin;
unde cobor?
mi-a ajuns să zbor...
s-a accelerat, peisajul organizat s-a distorsionat;
ce-i un anotimp, când
Griul privește chiar de sub lună.
În această seară vei fi visată de mine
în loc de oameni și de ritm
și atunci vei fi doar tu,
vei fi doar în gândul meu.
Te voi visa pe tine.
Tu mă vei visa pe
am scris și am rescris
despre hotarele îndepărtate și încețoșate
în încercarea de a crea o hartă
a gândurilor tale
am citit și-am recitit
tainele jocului de gânduri și regrete
din spatele
într-o cameră îngustă cu pereți de foc și sunete ce pâlpâie
precum viața dintr-o lumină înăbușită de razele întunericului
care a uitat cum este să simtă puterea fericirii dragostei tale,
care
o dragă noapte îmbrățișată și rece
plină de scântei infinite
ce stau atârnate într-un candelabru
legat de bolta gândului ce tot alunecă
și cade peste mine în nesfârșite clipe,
furând o amintire
sub umbra albastră
densă și ca o undă albastră,
cântecul ce dă naștere omului și timpului
fuge-n pas lin , alunecând și risipind timp;
acum că cerul este-n spaimă
și cununa-i luminoasă, plină
iubirea-i numele bucuriei
și-al infernului;
bolta cerească iluminată
de mintea otrăvită ce observă
punct cu punct
se-adună tot mai multă durere
și cu visele speranțelor
pierdute toate-n
și vântul de toamnă
ce astupă rădăcini dizolvate în nimic
iubesc o tânară doamnă
fugind cu mult prea mult glas chimic
și se agită acest anotimp
cu noaptea ce în chinuri tot încinge
fugind
te-am căutat mereu și căutând
am strâns din tainele ascunse ale lumii
din adâncurile îndepărtate și zările luminii
pe drumul greu, neștiut de mine
pe drumul negăsit, te-am întâlnit pe
inima
de voci superioare
acumulate-n sânge;
am nevoie de tine
de dragostea ta
ce curge cu iubirea prin fire
cu dulcele miros de dor
de dor, de drag, de tine
ca și rasaritul
cele multe pene
II