Ion Scalen

Ne spusese maica și eu reținusem prea bine, deoarece spusele ei despre șarpele casei mă fascinaseră, mai ales de când îl văzusem anul trecut șerpuind prin troscotul mărunt de pe potecile din

(draft) „Bâtu Anghel a fost ștab mare în armată, a fost vagmistor!” era formula cu care își începea maica una din istorisirile sale, cărămizi din care construia o

- Hai fa și voi mai repede, că veniți parcă plecați! Eu nu mai prididesc cu treburile și voi o mai luarăți și pe fata asta (și arătă spre Zoica) să stea după cururile voastre pe care de-abia le

Te-arunc la câini, tu, inimă pustie, Pietroi amorf și fără de valoare, Că m-ai lăsat să intru în vâltoare! Așa nu pot să mai trimit solie Himerelor din vremea viitoare Sau celor din trecut și

Se vor vărsa pe-al florilor desfrâu Tenebrele ființei dumitale Când vei strivi, preacrudo, sub sandale Celesta clorofilă-n lan de grâu. Cum crește spicul când al vieții râu .Prin vine-ți cară

Rămas-am poate al umbrelor sălaș, Vânat fără-ncetare de regrete, Trudind mereu spre a găsi noi pete În soare roșu, căzând pieziș, trufaș Atât pe prieten cât și pe rău vrăjmaș În stările

Să te alung, oricum ar fi degeaba, Așa că-n suflet te-am primit, tristețe, Cu resemnare eu ți-am dat binețe Și-n vers te-am pus ca tu să fii podoaba. Am tot gustat din sumbra-ți frumusețe Până

În întregime căutăm părțile, prin întuneric, sâmburii luminii... Prin aceste crispate idei, detașarea prostiei... Alergați voi, cei care puteți prin tunelul îmbâcsit al legilor

Rănit de moarte sunt în marea luptă... Degeaba mă mai duceți la spital! Eu am pierdut mărețul ideal Și toată vlaga mi-e din oase suptă.... Mi-a ruginit chivăra de metal, Nădragii-s rupți în

Adeseori, când aripile-mi frâng În rupte zboruri, rătăciri răzlețe Prin ceruri mustind îngeri, triste fețe, Care soarta cea crudă și-o deplâng Că nu pot sta și ei, buimaci prin piețe, Sau c-o

Lujerii albi creșteau direct din dale, În noapte mă găseam ca într-o nucă seacă. Duhul luminii unde este dacă L-ai îngropat strivindu-l sub sandale? Nisipuri oarbe! Clepsidrele să

Spre nicăieri am să trimit misivă Că am să fug în evul teuton, De-acolo să vorbesc la telefon Cu juna-mi Moarte, sveltă și lascivă, Că stau năuc, cu sufletu-n derivă Ca un acar într-un uitat

Țâșnire spre înalturi, de săgeată Și-n juru-ți doar văzduhuri care fierb! Degeaba te vânează zeu imberb Când vaga-ți siluetă se arată. Doar duh de ești, făptură scăpătată Sau izbitură de atac

Te lauzi c-ai găsit calea cea dreaptă, Chiar dacă e tăiată prin nisipuri Când orizontul zămislește chipuri Și nebunia-ți pare înțeleaptă Ca să o torni în sumbre arhetipuri. Iar de-o aduci cu

Din același mereu eșuat, niciodată abandonat ciclu numit „Geometricale” Prin scufundare repetată în azur, În undele mai limpezi, abătute Pe lutul cel noptatec și impur Clădit în poliedre

Þi se strecoară-n piept melancolie Ca șerpii mici și cu veninul rar, S-au micșorat și s-au făcut de var Rotunde fețe-n toamna ta târzie Și secolul de-abia de mai adie, Nebun oricum și-atât de

Nepotolita-mi sete de departe, De-a construi peste oceane pod S-a stins când, strâns de ani pe calapod, Rob am rămas visărilor deșarte. Nu zămislește azi visarea plod, O altă viață de trăit,