ion pascal vlad

…“Pentru că imediat ce piatra devine sferică și frumoasă rostogolirea ei continuă o face să se micșoreze, devenind o sferă din ce în ce mai mică, până ajunge sub forma unui bob, a unui grăunte de nisip și în final a unui fir de praf…”
Între timp vântul suflă, spulberând nisipul. Și dacă vreuna dintre aceste particule, formă ultimă și cea mai infimă a obiectului, ajunge să ne intre cu adevărat în ochi, înseamnă că piatra, prin felul ei propriu de a ne orbi, ne pedepsește astfel și pune capăt contemplației noastre.

…“Așadar piatra rostogolindu-se este o mișcare ce duce spre perfecțiune dar și spre dispariție…”
E adevărat că piatra însăși se zbuciumă uneori. Ajunsă la ultima stare, atunci când sub formă de pietricele, prundiș, nisip, praf, nu mai e capabilă să-și joace rolul de recipient sau de suport al lucrurilor însuflețite. Desprinsă din blocul fundamental se rostogolește, zboară, cere un loc la suprafață. Orice urmă de viață se retrage departe de mohorâtele întinderi unde rând pe rând o împrăștie și o adună frenezia disperării.
Toate formele pietrei, ce reprezintă fiecare un anume stadiu al evoluției sale, există simultan în lume. Nu mai putem vorbi aici de generații dispărute. Templele, Semizeii, Miracolele, Mamuții, Eroii, Străbunii se învecinează zilnic cu strănepoții. Fiecare om poate atinge în carne și oase toate înfățișările posibile ale acestei lumi în grădina sa. Nu mai putem vorbi aici de procreare. Totul există, sau mai curând ca în paradis, toată procreația există.
Examinând cu multă atenție unul din tipurile particulare ale pietrei, perfecțiunea formei sale, faptul că o pot apuca și întoarce pe toate fețele în mâna mea mă face să aleg pietricica șlefuită de valurile mării. Această pietricică este exact piatra din epoca în care începe vârsta persoanei, a individului, adică a cuvântului!
Din zi în zi mai mică dar mereu sigură de forma ei, solidă și uscată înăuntru, nu se lasă înglobată, ci mai curând micșorată de ape. Lasă să treacă prin ea întreaga mare, ce se pierde în adâncurile ei fără să o poată, cu nici un chip, preschimba în noroi!
Lăsați pietrele să se rostogolească. După părerea mea, ele pot fi un reper pentru această lume.
P.S.
Sper să înțelegeți de ce am postat acest “comentariu” în forma aceasta.
Cu stimă I.P.V.

Andreea,
Pari o ființă tânără și gingașă, sfâșiată între dorință și împlinire – neîmplinire. Aceasta poate genera o stare poetică.
Problema este cum reușești să-i dai un înțeles (neînțeles)
poetic, care să-i pună întrebări cititorului.
Dacă scrii doar pentru tine, merge și așa. Dacă vrei să
scrii și pentru lume, lucrurile se complică puțin.
Dacă nu ți-e cu supărare, aș sugera o lectură și o înțelegere
aprofundată a poeziei clasice și moderne.
Citește multă poezie. Mai fă câte o puză. Meditează.
Caută să înțelegi spusele marilor poeți.
N-aș putea spune că nu ai ceva talent, dar se simte acut
lipsa unei culturi poetice.
Citește multă poezie. Cine știe, poate iasă ceva…cu timpul !
Cu sinceritate și bune intenții, I.P.V.

Doamna Elena,
Am înțeles cum se cuvine intervenția dumneavoastră, Doamna Elena.
Vă mulțumesc încă odată. Știu că decăderea unei societăți nu poate fi
oprită prin “atitudini” casnice și texte de genul acesta. De altfel, nici nu m-am gândit, că prin “cătarea” acestui material modest se poate întrezări o bătaie așa de lungă. Vreau doar să cred, că în interiorul meu
se poate produce o schimbare, să cred și să sper într-o lume mai bună,
cu puțin mai mult bun simț, o lume educată, spirituală.
In ceea ce-l privește pe Savonarola, după părerea mea, a fost un fanatic. La fel ca Mao și alții care au incendiat și distrus valori universale. Fanatismul, fundamentalismul nu au adus și nu vor aduce nimic bun.
Cu stimă I.P.V



Domnule Iuga,
vă înțeleg prudența și sunt de acord cu ceea ce spuneți.
Desigur, nu trebuie să punem mâna pe ciomege și să ologim intelectualii. În ceea ce mă privește, mă întreb cât va mai avea timpul răbdare cu mine, pentru a mai face parte din “forțele combatante” !
Sa auzim de bine !

Așa este, doamna Elena, “nimic nou sub soare”
Dar dacă nu ne punem întrebări și, mai cu seamă, dacă nu căutăm răspunsurile potrivite, dacă nu vom găsi “cheia”într-un timp optim,
“cancerul”poate ajunge la metastază.
Nu putem sta (cel puțin eu nu) o veșnicie cu mâinile împreunate
și cu privirea îndreptată către cer, așteptând soluții. Soluțiile sunt în noi. Apatia, indiferența, prostia, suficiența, cred, nu sunt stările care să urnescă “ un nou proiect social”.
Cu mulțumiri și stimă
I. P. V

Aveți grijă mare.
Lăsați de capul lor,fluturii (dacă sunt prea mulți)pot fi periculoși!
Nu-i lăsați să se așeze oriunde și oricum. Am înțeles gingășia și
delicatețea din această poezie, dar prea mulții fluturi mă pun pe gânduri

Ați încercat să spuneți ceva interesant. Păcat că v-ați
oprit \"prematur\". Mi-ar place să văd o expunere mai substanțială,
mai elaborată. Poate reușiți
Vă doresc succes.
I.P.V

apreciez, sincer, din toate motivele acest poem. simplitatea, mascata,imi da posibilitatea interpretarii. Am o singura intrebare, pentru dumneavoastra, maestre Dumov si pentru comentatorii acestui text: De unde stie cineva intentiile si \"lucraturile \" lui Dumnezeu? Este creatorul de texte poetice in relatii chiear asa de intime cu EL? Ma ia cu frisoane cind il amestecam pe creatorul universal cu treburile noastre marunte, de tirgoveti la iarmaocul cuvintelor jupuite. In rest, asa cum am mai spus,textul mi-a posibilitatea interpretaii si pentru mine asata conteaeza.
cu scuze si sinceritate

Un poem care tinde să capteze cotidianul… un poem de acțiune. Tot ceea ce se întâmplă în poem este poemul însuși, fără acel “tradițional despre” ce se întâmplă, ci întâmplarea nudă fără preambul. Atitudinea din interiorul textului este aerul degajat al “protagonistului-poet”, franchețea cu care eul asumă realitatea… disponibilitatea afișată în fața gratuității inopinate. Plăcut…îmi aduce aminte de Frank O`Hara!

Năvalnic…precum o apă de munte, acest poem. Nu trebuie să fac nici un efort pentru a vedea peisajele dezolante, trecând prin Călan, Hunedoara și prin alte locuri din țară.”Pereții descărnați ai uzinei…geamuri sparte prin care acum se vede o bucată zdrențuită de cer”. Este, de fapt, o realitate zdrențuită, peisaje apocaliptice, drumuri pe care mașina progresul parcă nu a mai trecut de un secol. În acest context este ușor să-ți închipui că ești “ultimul om de pe pământ”, să simți “singurătatea cum îți zgârie pielea ca o amantă isterică”, reci “gândăcei translucizi de transpirație ”curgând pe șira spinării și “ai ajuns doar la km 36”.Da, nu este America, este România, pe care, în nefericirea noastră, unii o mai iubim. Un poem pe care am să-l “pun în ramă” lângă poemele lui Volker Braun.

Doamne, ce-ți făcu viața asta de scrisăși \"Întunecarea\" de mai sus?
Îți admir curajul de a scrie în modul acesta, franc, fără înflorituri!
mă ia cu fiori atâta întuneric rece si nu știu de ce îmi place starea asta!
\"Mă voi hrăni doar cu piroane /Din mâinile răstigniților\". Să înțeleg
că adevărații poeți sunt, puțin, masochiști?
Nu pot decât să te felicit pentru \"Întunecarea\" ta.
Noroc bun și...la mai mare

Răscolitor, până la lacrimi,\"cheagul nopților\"!
Merită toate stelele și ceva mai mult pentru partea adoua.
Trăit-am cândva, cele ce cu atâta har ai postat aici!

bună Emile,
cunosc starea ce o redai în această poezie.
Refuz insă să pierd vreun pariu cu viața.cred (utopie?) in orice iluzie trebuie să fie un dram de concret.
...o mică obiecție...nu îmi place cum sună \" genune de genuni\"...poate găsești altceva
din toată inima...un an nou cu fericire

Emile,
grea osândă, întradevăr!Este o parte a realității în care
suntem nevoiți să trăim. Dar să nu fim catastrofali.Acest neam
românesc are totuși o mare doză de virtute. Să sperăm, că nu va mai trece prea mult timp, și, se va găsi chirurgul onest, care printr-o îndemânare măiastră să curețe jegurile de pe fața acestei nații.
Cât privește Parlamentul European, să ne ferească sfântul, deși...lucrurile nu stau pe roze
un an nou mai bun îți doresc

Nu te supăra Adelina, mă cheamă Pascal nu Pascu. Probabil o greșeală de tastare. Mi se mai întâmplă și mie. Nu asta este problema.
Ai intuit , încă odată, ceea ce am vrut să spun, la fel ca la viermele din bronz.
Apreciez, sincer, perspicacitatea ta.
Dacă tot am postat acest răspuns, doresc să fac unele precizări:
“Poem ingenuu” deschidea o coloană de poezie in revista Ramuri nr. 5-6-mai-iunie 2004 sub semnătura umilei mele persoane. Este menționat pe coperta a IV-a a volumului “omul scorbură“ de către Cassian Maria Spiridon, directorul revistei Convorbiri literare, volum publicat de aceeași umilă persoană, la editura Autograf-MJM, Craiova 2006. Pe acest site, poemul a fost clasificat la…atelier. Nu mai fac alte comentarii.
Dumnezeu să-i aibă în pază pe unii dintre editori acestui site.
Cu bine Adelina și… mult, mult succes la scris.

Observ că sunteți unul dintre cei apreciați pe acest site. Asta mă bucură, sincer. Cu atât mai mult, cu cât, de la depărtări de mii de kilometri, scrieți în limba română și, o faceți foarte bine. Îndrăznesc să vă propun o altă grafie a textului. Desigur, nu trebuie să țineți cont de sugestia mea.
Mie, așa mi-se pare textul mai reușit:

Djamal… se naște fără voia sa
strigă pășește e cuminte

Djamal ascultă de mamă
se închină de cinci ori pe zi
atinge des pământul cu fruntea
se duce-n pelerinaj
se rotește în jurul său
aruncă cu pietre în întuneric
Djamal mănâcă
se spală pe dinți
doarme noaptea
se trezește când răsare soarele

Djamal…moare fără voia sa

Între “Djamal se naște fără voia sa” și “Djamal moare fără voia sa”, se consumă viața personajului, cu toate ale sale. Nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ne naștem, dacă vrem să murim. Repetarea numelui la fiecare vers, mi se pare , ușor, plicticoasă.
Apreciez în mod deosebit simplitatea mijloacelor de exprimare, cu ajutorul cărora, reușiți să dați textului profunzimi filozofice. Nu mulți reușesc așa ceva
Cu bine

Mă surprinde plăcut perspicacitatea ta poetică. Da, despre asta e vorba. Despre drama inconsistenței eului cu manifestările sale lirice, rezononând în călătoria prin realul istoric, prin apele înroșite ale vieții, cu inconsistența acestei realități cu valorile sale cu tot, zise absolute. Chiar în bronzul, gândit de cei vechi mai tare decât moartea, stă ascuns și lucrează viermele.
așa o fi,cum zicem noi,însă cei cu stele, cred, au altă părere. cu bine, Adelino.

revin: e bine că tu vezi lucrurile așa dar eu mă îndoiesc de alul din noi.Părerea mea este, că noi oamenii nu suntem, nu putem fi albi ca zpezile munților. Eu câteodată sunt negru ca funinginea de cărbune....numai bine

așa este Paule,cuvintele sunt ca femeile,ascultătoare și neascultătoare, iubitoare și adulterine, loiale și trădătoare,pluș și spinare de arici.Uneori le iubești,alteori le blestemi. Lumea n-are sens fără de Femeie cum nu are sens fără de cuvinte. Însă, pot fi și periculoase, \"căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit, Matei 12-13\".Eu aș fi încheiat așa poezia: cuvintele - boltă prin care Dumnezeu își arată chipul (alb, roz,negru etc),depinde cum focalizăm.Una peste alta îmi place cum ai expus relația ta cu aceste \"besti\".Cu siguranță, o să te mai deranjez.

\"fuga din serai...\"a fost amănuntul care a declanșat \"explozia\". M-a inspirat și mi-a dat putere să dau formă unei idei care mă obsedează de câte ori vin în Viena. mă simt f. bine aici dar, mă simt și frustat.Vezi cuvintele - aristocrata și lumpenul.Aici e cheia.
eu țin la sursele de inspirație
cu bine

Elena.ideea sau mai bine spus ideile din acest text( mult prea lăbrățat), ar putea căpăta consistență într-o altă formatare.Frtustrarea ta (dacă vrei a generației tale)ar fi mai relevantă sub forma unui eseu bine structurat.Dacă ai timp și te țin puterile, încearcă.Poate iasă ceva.Ar fi păcat să se piardă idea ta într-un text diluat.Și-apoi,ce-i cu finalul ăsta prăpăstios? Viața e prea scurtă și prea frumoasă ca să nu avem un motiv,cât de mic,să o ducem la capăt.Se pot găsi diamante veritabile și în mocirlă precum și în troaca porcilor