Nici prostia nu mai e ce-a fost odată!

Zilele trecute, “șeful” meu îmi cerea să scriu ceva “de inimă albastră”. Sincer să fiu, nu știu exact de unde vine sintagma asta și cu ce se mănâcă. Am impresia, că a scrie despre așa ceva, înseamnă să scrii, oarecum, deosebit, despre….ceva. De o bună bucată de vreme privesc, cu atenție, în jurul meu, privesc la oameni, la lume, la crize, la jafuri, la criminali lăsați în libertate, la animale și copii maltratați, la manipularea grosolană a politicienilor și a guvernelor lumii, la detractorii și hoții neamului, la ziariștii și la șefii lor compromiși… și, la multe altele… Îmi ceri un lucru greu, șefule! Îmi ceri să mă reîntorc în mine însumi, unde lumina pâlpâie tot mai rar, și culmea, să mai și gândesc! E atât de ușor să fii snob și “cool” în ziua de azi…Fiecare dintre noi suntem câte un ciob din oglinda unei societăți care s-a spart și ne-a fragmentat în milioane de nimicuri. Suntem constrânși să facem abstracție de eul nostru, să trăim în derizoriu și să jertfim adevărul pe altarul luptei pentru supraviețuire. Nici măcar nu ți se dă dreptul să alegi, ești nefericit până la capăt, pentru că ai nerușinarea să gândești, iar gândurile tale să ardă în cuvinte dezastrul cotidian, care ne devorează valorile. Nu mai cred că în condeiul cuiva mai poate sta puterea și forța care să ne smulgă din lumea fantastică, dar paradoxal atât de reală și actuală, a universului kafkian. Să mai cred că ziariștii, corifeii presei românești, mai pot înteți setea de adevăr- necondiționat, doar din respect pentru ceea ce vrea să sugereze acest cuvânt?! Nu vreau să fac pe deșteptul (pentru că nu sunt) și să trec pe partea cealaltă a terenului, spunând (ca mulți dintre colegii tăi, “șefule”) că proștii sunt întotdeauna ceilalți. Mă întreb doar pentru ce le sticlesc ochii unora, atunci când citesc un preambul care anunță un scandal, un fapt monden, fără nici o semnificație pentru comunitate, o poză care pune într-o situație jenantă pe un semen și, trec repede, cu indiferență și plictiseală - vizibile de la o poștă - peste un titlu, un material care îndeamnă la meditație, la dragoste, la iubire, la vindecarea acestei lumi? Mă întreb de ce trebuie să râzi (ca prostul satului) când câte unul de la tembelizor își bate joc de tine ca să-și facă audiență ? Doar ca să dai impresia de om deștept și cu simțul umorului? Eu i-aș sparge fața câte unuia dintr-ăsta și aș râde eu de el: « ha, ha… lasă că nici tu n-ai murit din asta » – doar așa, să văd cum se simte. E ceva în aerul țării, nu ca în Danemarca, dar nici departe! Ce să-i faci; unii cu nenorocul, alții cu prostia! Te pocnește câte o “chestie”din asta și cineva se și repede să refacă echilibrul: unde e unul prea cătrănit, imediat apare si un cretin vesel. De obicei, o întâmplare aparent minoră declanșează meditația amară la marginea prostiei omenești. Unii cred cu tărie în sindromul prostului care te trece strada, că vrei – că nu vrei, care zic ei, îți vrea binele, că știe el – prostu` dracu`- care bine e pentru toată lumea. (Vezi intrarea în UE) Din păcate, nici prostia nu mai e ce-a fost odată – s-a modernizat odată cu timpurile, e sofisticată, exigentă, eficientă. Înainte vreme era doar lipsă de imaginație. Azi e uniformizare devastatoare, un soi de imperiu al statisticii. Credințele, idealurile, filozofiile cad una după alta, dăinuie doar superstiția îmbrăcată în straiele statisticii. Pentru prost, superstiția e ca sângele pentru viața animală, ca seva pentru viața vegetală – semnul că totul are un înțeles adânc, pe care sănătos este să nu-l cauți, să verifici doar dacă mai e acolo unde îl știai, cum îl știai, ca să poți răsufla ușurat: Știam eu ce știam! Pentru prost, ca și pentru înțelept, întotdeauna e ceva dincolo de știut. Atâta doar că prostului nu-i trebuie ceva-ul tău. Iată-ne, așadar, aliniați în fața tarabelor cu tabloide, în fața televizoarelor de pe care temele “grele” vor dispărea progresiv sau vor fi igienizate simplist. Iată-ne protejați de virușii ideilor “greșite”. Absolut nepregătiți, pentru că nu ni se propun vaccinuri, ci zale de care virușii nu se vor sfii să-și bată joc. Iată-ne cumințiți, nu de pacea interioară, de condiția noastră, ci de frica de a nu o înrăutăți. Frica paralizantă, care nu ne va scuti de explozii, dar ne va condamna la decrepitudine. Suntem aproape convinși de faptul că dacă nu am găsit, încă, ieșirea din labirint aceasta demonstrează că ea nu există. Renunțăm la fierbințeala tatonărilor filozofice (pentru că s-a “dovedit” iluzorie) și adoptăm în locul ei goliciunea clasificărilor pedante, a culturii eliberate de emoțiile căutării. Iată-ne tot mai rezonabili. Tot mai morți. Livizi, sceptici, neputincioși, jalnici, acoperindu-ne dezagregarea și devitalizarea cu giulgiul respectabilităților civilizației. Terorizați de frica tumultului neliniștilor, pe care am preferat să-l acoperim cu un capac, pentru a nu-l mai înfrunta. Nu știu dacă civilizația nu se va înăbuși în propria memorie, care îi materializează bătrânețea. Nu știu dacă cea mai mare condamnare nu este tocmai frica inevitabilă de a repeta greșelile unui trecut care ne lasă tot mai puțin spațiu…pentru bucurii gratuite, speranțe, încercări, erori regretabile. Nu știu dacă aceste rânduri sunt de “inimă albastră”!!