Să nu dăm în mintea copiilor când vorbim despre ...copii

„Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și care nu are capacitatea deplină de exercițiu”. (Convenția ONU, asupra drepturilor copilului). În ultimele perioade, am văzut mai multe filme în care „oameni maturi” își rezolvau problemele lor idiote și cretinoide, folosindu-se de copii. Mărturisesc că știam puține despre drepturile copilului – așa cum sunt ele stipulate de organismele internaționale. Știam totuși unele lucruri, învățate de la bunicii și părinții mei, altele învățate de la viață. Cu acestea mi-am crescut și educat proprii copii. După cum se prezintă situația, se pare că nu am greșit. Curiozitatea m-a determinat însă să citesc (e drept, cu întârziere) Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, precum și Raportul Alternativ privind respectarea drepturilor copilului în România. Ideea acestui material m-a preocupat mai demult. Declicul s-a produs însă recent, după ce am terminat de citit „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley*** (O lume în care poate vor trăi urmașii noștri. O lume în care copiii se nasc în laboratoare, condiționați, programați pentru o anumită muncă. O lume în care oamenii sunt separați pe clase de inteligență, de la Alfa Plus – geniile, la Epsilon Minus care sunt „făcuți” pentru a trăi în anumite condiții de muncă; oameni care nu îmbătrânesc niciodată și care…uneori…dispar. Modul lor de a învăța este unul foarte simplu; ascultă de mii de ori în timpul somnului informațiile programate și se trezesc că „știu de undeva” să facă diferite munci sau au diferite informații. Dar nu pot face conexiuni. Faptul că li se administrează zilnic, gratuit, soma (un drog halucinogen) îi menține permanent în tiparele existențiale programate de controlorii societății.) Educație sau îndoctrinare? Nu vreau să critic inteligența și capacitatea „specialiștilor” – internaționali și autohtoni – în drepturile copilului. Sunt doar nedumerit, în privința unor paragrafe din cele două documente. Se pare că la elaborarea lor, acești „specialiști” s-au inspirat din cartea lui Huxley, unde, religia trebuie să și-o aleagă copilul de pe la vreo cinci ani, sau chiar mai devreme, altfel e de rău, iar familia e „nașpa” – o instituție perimată care stresează copiii degeaba; bine că intervine statul și le explică, din clasa a cincea, cum vine treaba cu sexul în grup! Printre altele, în Raportul alternativ, se spune că; „nici dreptul la opinie al copilului nu este respectat, din cauza educației de tip tradiționalist din România” care „face ca dreptul la opinie și participare al copilului să nu se exercite în practică decât în mod punctual…..” Personal nu prea înțeleg cum vine asta; dreptul la opinie nu este respectat deoarece copilul nu și-o exercită și nu-și pune în practică opiniile decât punctual. Păi, însăși definiția copilului, dată de Convenție, spune că, copilul „nu are capacitatea deplină de exercițiu”. Adică, pruncul ar trebui să-și exercite și să-și pună integral în practică opinia, pentru ca autorii raportului să fie mulțumiți! Dar cu dreptul părintelui la opinie cum rămâne? Lui ce-i rămâne? Dacă opinia copilului este că nu-i trebuie școală și refuză să urmeze cursurile, părintele ce trebuie să facă, să-i respecte opinia?! Un caz autentic, întâmplat sub ochii mei: fiind în vizită la o familie din Italia (Veneția) la un moment dat, băiatul lor de opt ani, de altfel dezghețat la minte, îi spune mamei sale, „dacă mă mai forțezi să mănânc numai ce vrei tu, chem carabinierii să te aresteze.” Ei, judecați singuri! Referitor la „educația de tip tradiționalist din România”, iarăși nu înțeleg ce vor să spună „specialiștii lui pește prăjit”! Să fie adevărat, că noi românii am fost cu toții crescuți și continuăm să ne creștem copiii într-un anume fel, diferit de al altor popoare? Judecând după cum m-au crescut părinții mei, după cum mi-am crescut copiii, nu e deloc așa. Este adevărat că părinții m-au botezat ortodox, dar nu m-au obligat niciodată să frecventez biserica. M-au învățat să-mi temperez pornirile, să ascult și să respect părerile altora, dar și să judec singur și să-mi asum consecințele faptelor mele. Cum pot exista opinii din nimic? Nu e un paradox? Dacă adulții nu-i învață nimic pe copii, de unde să izvorască acele opinii? Asta să fie educația tradiționalistă? Ei bine, atunci cu asta votez și eu. Pentru că acolo unde nu mai e tradiție, apar monștrii. Acolo unde nu mai e familie, apare boala Educația nu se poate face decât prin și cu ajutorul tradiției. Argumentele celor pro-drepturi halucinante pentru copii par să se înscrie în limitele „religia și tradiția înseamnă bătaie” și „trebuie să fim ca-n Occident, nu ca în Afganistan”. Cred că nu mai trebuie menționat că adoptarea entuziastă a oricărui tembelism, numai că vine dintr-o țară bogată, nu dovedește mai mult discernământ decât au amărâții de talibani! Narcisism infantil Un alt paragraf „tare” din Convenția ONU: „Libertatea de asociere și reuniune pașnică a copiilor”! Parcă și văd născându-se „Sindicatul Liber al Sugarilor ” sau „Asociația Minorilor Care Nu Vor Să Meargă La Școală”. Păi, dacă până la 18 ani, domnișorii noștri nu au capacitatea deplină de exercițiu, cum să aibă discernământul deplin al alegerii religiei, ideilor, educației, adunărilor publice? Cum să învețe să discearnă, dacă nu în urma educației transmisă de către părinți? Educația înseamnă - vrând-nevrând - anumite limitări, selecții, gen bine-rău. Copiii trebuie născuți și îngrijiți doar trupește? Oare accesul la reclame nu e o manipulare mai mare decât cea practicată de părinți? Familia e „vinovată” pentru alegerea religiei? Și eu care credeam că familia are datoria și căderea morală să-l îndrume pe copil și spiritual! Mă îndoiesc că musulmanii, de exemplu, vor pleca urechea la asemenea intelectualisme simandicoase, de oameni cu prea mult timp liber și prea puține probleme reale. Da, trebuie să respectăm drepturile fundamentale ale copilului, dar nu să ne facem slugi oarbe ale narcisismului infantil. Unde vom ajunge? Viața a demonstrat de atâtea ori că, copilul nu se simte în siguranță fără o persoană cu autoritate, în care să poată avea încredere, pe care să se bazeze la greu și pe care să o respecte. Dacă totul se relativizează, dacă părinții nu vor mai dispune de instrumente pentru a inspira ideea de autoritate și respect cred că vom ajunge cu toții pe canapeaua lui Freud. Să nu fiu înțeles greșit – urăsc și combat violența, mai ales în familie, dar consider că părinții sunt mai capabili și mai îndreptățiți să ia anumite decizii decât un copil. Fie și pentru simplul fapt că au o experiență mai bogată și o conștientizare a consecințelor pe termen mediu și lung mai bine antrenată. Ideea că numai „experții” pot stabili ce e bine și ce e rău pentru un copil e complet greșită. Criza mondială actuală se datorează tocmai „experților financiari” din diferite bănci, cu o mulțime de diplome și note excelente la facultate, plătiți regește și care au adus instituțiile unde lucrau în pragul falimentului, apelând acum la banii publici plătiți de ăștia „ne-experți”.