Eseuri
Pietre rostogolindu-se
2 min lectură·
Mediu
Pietre rostogolindu-se
Sunt culegătorul de pietre. Dimineață și soarele Greciei plăcut, o plajă și pietrele de pe malul apei coborând și urcând din mare. Culeg pietre rotunde, lucioase, sferice, plate, simetrice, elipsoidale. Parcă un meșter cu un șubler le-a măsurat sub apă, mii de ani și le-a întors pe o parte și pe alta, ca acum să le găsesc eu, uimitor de perfecte pentru niște pietre libere din natură.
Mă gândesc la numele formației Rolling Stones. Este o denumire adecvată nu doar vieții privită din muzică ci și în cel mai general mod. Soarta grupului și soarta muzicii lui, atât de mult șlefuite, a fost aceea a petrelor care se rostogolesc.
Malul mării este un loc în care viața pietrelor este aceea a rostogolirii neîncetate. Din mișcarea înainte și înapoi, cea a mișcării sexuale universale, reușite de natură, se uzează frumoasa bucată de piatră. Este o lecție de neînțeles dacă această uzură duce la perfecțiunea ei geometrică, ce poate fi admirată, sau perfecțiunea ei duce la uzură. Pentru că imediat ce piatra devine sferică și frumoasă rostogolirea ei continuă o face să se micșoreze, devenind o sferă din ce în ce mai mică, până ajunge sub forma unui bob, a unui grăunte de nisip și în final a unui fir de praf.
Mai fericite sunt pietrele cele nerotunde, urâte, plate sau răsucite. Ele nu vor fi perfecte dar încă milioane de ani vor continua să existe. Așadar piatra rostogolindu-se este o mișcare ce duce spre perfecțiune dar și spre dispariție.
Pietrele rostogolinduse nu trăiesc nici pe plajă și nici în larg, pe fundul mării ci doar la granița dintre lumi. La graniță se rostogolesc pietrele, la graniță se petrece uzura. Anonimatul ascuns în mijloc este cel preferat limitelor, nici bucuria perfecțiunii, nici uzură spre nonsens.
E însă prea frumos soarele, cel vinovat de orice mișcare mecanică ce are loc pe planeta Pământ. Vinovat și de frumusețea mării. Voi ascunde pietrele găsite în sacoșa de plajă pentru a le duce acasă, le salvez astfel -dacă e bine?- de la transformarea lor sigură în nisip.
Apoi voi face o baie și mă voi întinde obosit pe nisipul fierbinte. De ce să privesc lumea doar din punctul de vedere al pietrelor rostogolindu-se. Nici pietrele și nici nisipul nu pot fi repere ale unei lumi și nimeni nu știe unde și care sunt aceste repere.
045786
0
…“Pentru că imediat ce piatra devine sferică și frumoasă rostogolirea ei continuă o face să se micșoreze, devenind o sferă din ce în ce mai mică, până ajunge sub forma unui bob, a unui grăunte de nisip și în final a unui fir de praf…”
Între timp vântul suflă, spulberând nisipul. Și dacă vreuna dintre aceste particule, formă ultimă și cea mai infimă a obiectului, ajunge să ne intre cu adevărat în ochi, înseamnă că piatra, prin felul ei propriu de a ne orbi, ne pedepsește astfel și pune capăt contemplației noastre.
…“Așadar piatra rostogolindu-se este o mișcare ce duce spre perfecțiune dar și spre dispariție…”
E adevărat că piatra însăși se zbuciumă uneori. Ajunsă la ultima stare, atunci când sub formă de pietricele, prundiș, nisip, praf, nu mai e capabilă să-și joace rolul de recipient sau de suport al lucrurilor însuflețite. Desprinsă din blocul fundamental se rostogolește, zboară, cere un loc la suprafață. Orice urmă de viață se retrage departe de mohorâtele întinderi unde rând pe rând o împrăștie și o adună frenezia disperării.
Toate formele pietrei, ce reprezintă fiecare un anume stadiu al evoluției sale, există simultan în lume. Nu mai putem vorbi aici de generații dispărute. Templele, Semizeii, Miracolele, Mamuții, Eroii, Străbunii se învecinează zilnic cu strănepoții. Fiecare om poate atinge în carne și oase toate înfățișările posibile ale acestei lumi în grădina sa. Nu mai putem vorbi aici de procreare. Totul există, sau mai curând ca în paradis, toată procreația există.
Examinând cu multă atenție unul din tipurile particulare ale pietrei, perfecțiunea formei sale, faptul că o pot apuca și întoarce pe toate fețele în mâna mea mă face să aleg pietricica șlefuită de valurile mării. Această pietricică este exact piatra din epoca în care începe vârsta persoanei, a individului, adică a cuvântului!
Din zi în zi mai mică dar mereu sigură de forma ei, solidă și uscată înăuntru, nu se lasă înglobată, ci mai curând micșorată de ape. Lasă să treacă prin ea întreaga mare, ce se pierde în adâncurile ei fără să o poată, cu nici un chip, preschimba în noroi!
Lăsați pietrele să se rostogolească. După părerea mea, ele pot fi un reper pentru această lume.
P.S.
Sper să înțelegeți de ce am postat acest “comentariu” în forma aceasta.
Cu stimă I.P.V.