Ion Ionescu

am visat că deliram și eram și nu eram, eram umbră, eram dor, eram ramul trecător. a fi fiind eram odată, eram osie și roată, eram dor din dor de dor, rătăcit într-un izvor. sunt și

lasă-mi mâinile și ochii Doamne, lasă-mi mâinile și ochii și nu mă orbi de tot ca să dăltuiesc cu ele cât mai trăiesc și cât pot chipul drag al mândrei mele. cu

ritual de toamnă hai să ne luăm de mână și să fugim prin toamnă cu amintirile strânse buchet, ne scânteiază ochii de fericire, tu o icoană, eu un profet. hai să ne recitim poemele vieții și

evul luminii e o amintire, respira noaptea-n doruri selenare se-așterne liniștea în vechiul burg se-neacă ziua într-un trist amurg. spiritul zilei încă

de la un timp s-au turcit toți, levantul s-a umplut de hoti îți dă cu mâna lui beteagă și-ți ia cu două bedereagă. s-au pus impozite cu carul încât l-a prins pe om amarul. înjura si el

Sărmanul rege Lear Tăcerile sunt șerpi ce mă pândesc Încolăciți în cuiburi prin unghere, Aș vrea să le omor, dar mă gândesc, Că și mai rea e viața fără ele. În prejma mea totul pare ferice

agonozeaza metafora în cuibul de lună, stelele cad peste acest albastrul al serii, parcă tot văzduhul se cațără pe turnuri de biserici. trec obiectele pe lângă mine și între afară și

iubire blondă te-am visat cu lacrimile drept fântâni era târziu la noi în sat părea că suntem doi străini. și am venit la tine-n vis să-țidau o dulce sărutare, iar visul

toamnă târzie luna nopților cea argintie, stă între moarte și-ntre veșnicie, autumnale torțe ard pe culmi, se scutur frunzele din vechi salcâmi. în melancolic cântec de vioară cad albe

iar vine toamna și eu m-am rătăcit printre cuvinte, clipele au culoarea ruginei, ca și frunzele, visele cad luate de vânturi… zilele capătă gustul melancoliei, foșnetul lor îmi trece prin

poetii canta-n pustiu durerile lumii, femei despletite, iubiri care-au eșuat în derizoriu, se văd în taverne regi peste o faună care-i exaltă și-ascultă muzici divine din repertoriul unor

pe pereți oglinzile au ruginit, a umplut păiejenișul colțul nostru de fericire inimile noastre plâng după-atâta iubire... pe ape pescărușii se joacă ca-n vis, e semn că furtuna va

arta de a muri arta de a muri o învățăm de la păsări, ele mor totdeauna în zbor, noi murim cu speranța în suflet, când turnurile de întuneric se înghesuie la orizont într-o tragică

bate vânt de primăvară peste văi, mândro dragă, unde-s ochii tăi? bate vânt de primăvară peste ape, unde-i gura ta să mă adape? bate vânt de primăvară ca o boare, unde-i glasul

clipa frumoasă se ghemuie amurgul în unghere și soarele s-a înecat îm mare iar luna între vis și-ntre veghere se plimbă țanțoșă pe carul mare. tu stai la fereastră pe umărul

Ne-am turcit De la un timp ne-am tot turcit Și țara noastr-a sărăcit, Au secat fântâni, urcioare, Cristalinele izvoare Vântul tot mereu ne bate Viața-n noi mereu se zbate Între traumă și

orpheu și euridice râuri curg din părul tău, râuri de platină, râuri de stele și de lumină, din glezna ta răsar păduri de tei din ochii tăi țâșnesc laseri de dor, din gura ta, izvoare

departe de poemele mele departe de poemele mele în această toamnă totul e galben și trist- o frunză veștedă bătută de vânturi… departe de poemele mele- și strâns lipite de ele

femeia goală femeia goală-mi râde-n ochi, înveșmântata-n propria culoare, la umbra ei am crescut ca un trubadur când mâinile ei mi-au astupat fața și m-a făcut să-mi imaginez câtă

Nava vieții, nava vieții Mi s-a frânt în largul mării, Nu vedeam de desul ceții Drumul drept, firul cărării. Am avut catarg lovit, Vântul aspru mi l-a frânt, Nici un far nu mi-a

pe unde treceam odată face corbul roată-roată, cade timpul în târziu și locurile -n pustiu. pe unde treceam odată pe la mândra pe la poartă nu mai am nicio cărare căci a crescut

eu treceam pe sub cupole eu treceam pe sub cupole eu treceam pe sub altare, eu treceam în prag de seară pe sub poarta dumitale. eu zburam cu îngerii până-n valea plângerii și cu aripi

TRUPUL TÃU trupul tău plin de foc si zăpadă se-aduna ca edera-n zid, cuvintele, susur de gânduri, se pierd într-un zâmbet arid. plin de bucurii pătimașe, te chem, m-adun și te strâng din