Ion Ionescu

Urma parcă un ritual, întâi își puse mantoul în cuier, apoi își trase ciorapii, rochia, și rămase aproape goală în oglindă. Se privi și se roși si ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când

Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului și ieși un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome

Cap.VI. Revizorul Noua slujbă de revizor școlar i se păru grea la început; să colinzi două județe prin coclauri și noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un

încet-încet se-așterne pe coline toamna încet încet se-așterne pe coline toamna, grădina se scufundă-n galben prin pielea cerului albastră, doar mere roșii se mai văd în zare. cu degetele

de ce? de ce să plâng eu, de ce să plângi tu regretând trecutul, s-a rupt totul, adânc, a căzut ca o furtună, doar inimile noastre mai șoptesc adevărul care flutură netulburat peste

aș vrea să tac, doar prin semne să vorbesc, să percep totul pipăind cu ochii și cu inima, acolo unde nu ajunge gândul poate ajunge dorul, acest armăsar înaripat care străbate câmpul

urc pe tăceri treaptă cu treaptă și tu cobori pe cuvinte, timpul nu ne mai așteaptă, nimic nu mai e ca-nainte. urc pe tăceri solitare și tu cobori din mansardă, îți vorbesc în cuvinte

pastel de seară pădurea arde-n toamnă cu vâlvătăi de foc galben în zarea toată cât duc ochii, e țara noastră cea făr’ de noroc, țara lui Lerui-Ler și-a sfintei Dochii. în depărtări se-aud

râul veșniciei curge printre dealuri de oase de străbuni, încerc să m-agăț pe scări de lumină spre paradisul plin de nebuni. privesc în mine dihănii care mă latră și nu-mi dau pace să

eu vin din lumea lui foaie-verde Eu vin din lumea lui foaie verde De unde dorul este pribeag, Unde dragostea ni se pierde În tot ce-i frumos și ni-i drag. Eu vin din lumea lui

toate trec pe lângă mine toate trec pe lângă mine ca un râu leneș printre coline, lună și stele, soare și cer,toamne și primăveri, a trecut și iubita pe lângă mine ca o fata morgana, parcă era

viață mlădioasă cornul lunii strâmb, a căzut pe câmp taler de argint printre mărgărint. lasă-mi-te, lasă viață mlădioasă, peste timp de dor ca floarea-n pridvor. seara în pădure, la

melancolia mea melancolia mea, melancolie stinsă, în nopți de iarnă tot mai dulci, mai du-te,-acasă, dragă, să te culci și lasă-te sedusă și învinsă. natura toată doarme-n agonie, într-un

iluzii deșarte m-am ascuns într-o floare rară, vreau s-o miros, s-o contemplu, sunt o albina pe o petală mi-adun cuvinte să fac un templu. au înflorit cireșii, visele, secundele, toate

stau la vămi reziduale și păzesc luceferi suri, îmbrăcat în dulci armuri pentru câteva parale. noaptea-i neagră,luna brună și luceferii tâlhari, se ascund pe după luna, călărind pe

sonet profan O, dragoste, frumoasă carpatină, Cioplita maiestos încet cu dalta Ai răsărit ca soarele-n lumină, Căzută pe pământ cum nu e alta. Cu chipul tău s-au dedulcit profanii, Și

declarație de dragoste eu te imaginez întruna ca o vioară, ca un cânt, căci tu îmi ești pe veci stăpâna, cu tine simt și eu că sunt. ridic palate de albastru, plutesc adeseori pe

începe să miroase-a primăvară începe să miroase a primăvară, pe glesnele copacilor mugurii respiră, vântul trece-acasă să se culce, soarele zâmbește printre plopi și ca-n oglinzi

rapsodia primăverii să pătrundem în tainele primăverii, să luăm soarele-n mână și să-l mângâiem ca pe-un sân de femeie, să ne jucăm cu razele lui, desculți prin copilărie, pe iarba verde din

crochiu de noapte trenul s-a oprit la două noaptea într-o stație pustie, sub clar de lună, în depărtare orașul scânteiază, un roi de stele mic la orizont, pasărea nopții trece prin

o amintire stă spânzurată de-o cracă de dor, ooo, Doamne, amintirile cum mă mai dor, le cârpesc, le-nădesc și mă sui cu ele la cer și-n neant se topesc și singure pier… o clipă ruptă din