Ion Bogdan Stefanescu

Despre calul meu Din aburul frunzelor s-a desprins un zâmbet cu ruj metalizat de vișînă putredă Nu mi te închipuiam atât de frumoasă și albă ca o sfântă cioplită de crivăț Impresurat cu

Mozaic Osuarul albastru, un templu marin visând la aerul nepătat, alge la ferestre adulmecând poveștile fiecăruia, sânii femeilor născute strânși în candelabre, pereți din

Negru alb alb rece și mut un singur punct negru străpuns de cuvinte cu ritm sacadat... \"te iu - besc\" și albul dilatat a încremenit ca un iceberg... \"mult de tot\" \"îngrozitor de

Singur Singur tăcere uleioasă doar cai îngenunchiați greieri înnodați și lumina lunii ascuțită

Peisaj Peștii cu solzi de oțel încolonați ca la paradă salutau încercarea vrăbiilor de a-și face cuib din fâșii de asfalt Copiii bolmojind frânturi de colinde își întind rânjetele ca pe

Pe un peron… Pe un peron uitat de păsări, cu vânt împietrit și lumină leneșă ți-am zărit umbra la început – suavă apoi – neclintită Nici sunetul roților arzânde n-a mișcat-o Îmi cumpăr

Coama sură Coama sură cu copite umflate de apă a dat buzna în cântecul meu bătut în argint și sânge vestitor de iapă rostogolindu-mă peste ochii plânși ca o clepsidră M-am agățat cu

Clipa de verde crud Dintre copaci O frunză m-a-ntrebat Ce ai să faci Cu-atâta verde Din sânul roz Cald strecurat Ca să te dezmeirde Am să mă las Cu trupul înfrunzit De verde

Puzzle M-am prins cu gândul de un fir de iarbă Pe al cărei miros m-am lenevit Verde ca o privire îndrăgostită Fluturii se-ating la Baba Oarba Mișcându-mi asul din ursită Ce primăvară

Poveste de iarnă Sub privirea de gheață a iernii A înflorit mărul Ocrotitorul scâncetului ales Cu parfum de fruct interzis Voalul florilor Ascunde zâmbetul miresei neprihănit De

Poveste de amor Într-o noapte deflorată De a zorilor roz șoaptă M-am lăsat vrăjit de-o damă Cu sâni mari de bună seamă Ne-am privit ne-am mirosit Inima mi-a înflorit Prins în dâra de

Poarta sărutului Lui Constantin Brîncuși Strigăte de piatră și daltă De daltă și piatră De daltă Și piatra a zburat Despicând sărutul celor două lumini În patru puncte

Piatra filosofală Ascultă cu sfințenie tăcerea pietrei. Oprește-ți inima ce bate Dangăt de plumb Căci zvonul de departe În piatră ascuns E aura purtată De tine Călător pe marea

Petale roșii Copacii îmi vorbesc despre tine Frunzele par ușor rușinate Iar păsările ne bârfesc orice gest Să ne pierdem umbra în mare? Întunericul ne-ar umple sufletele cu pești Să fugim

Perpetuum mobile Pe mine m-am privit Părere Din blând și cast miros de mere Născându-mă cu plete De topaz La tine am visat Ivire Cu licăr verde din privire Spălându-mă alene Pe

Pe unde? Pe unde să umblu Când brațe de iarbă Și de vânt Mă trag neștiut în pământ Cu viteza secundei Bătute de un orologiu imens Și roșu Cu limbi de foc viu Pe unde să mă aflu Când

Melancolie dulce Trezire verde de săgeată și primăvara amușinez Parfum sublim de fată albă prihănită Senzații fine de hașiș de rouă mă-mbie să visez La dragostea de tine Soare rebel

Pe un peron… Pe un peron uitat de păsări, cu vânt împietrit și lumină leneșă ți-am zărit umbra la început – suavă apoi – neclintită Nici sunetul roților arzânde n-a mișcat-o Îmi cumpăr

Patriotică Au început să cadă Stele spadă Peste faptele puține Colinda astăzi o rușine De unde salbe De flori dalbe Blestemul se rostea În ritmuri de manea Sub ochii eminești Iar cu

Paradox … căci odată împlinită ziua a șaptea viii n-au mai aflat niciodată odihnă

O dă clasei muncitoare se dedică alegerilor sfârșitului și începutului de mileniu Vorba aleasă mângâie sufletul Precum haina umbletul Invidia se naște imediat În trupul greu și

Numindu-te Am aflat mirosul tău De la piatră Dăinuie în adâncul răcelii Ca o taină Cum să te privesc? Roua din jurul pietrei Te va pierde fără speranță Numai gândul ne poate

Nichitaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Nu, Nichita nu a murit S-a prins în roata fără de căruță și ne-a strâns pe toți ocolind pământul în șapte zile într-un singur zâmbet de înger blond