ion a

*nu mi-a fost clipa niciodata acasa*

prezentul nu si-a facut niciodata casa in mine, doar clipa (asta), tintuita in tenebrele durerii. corelata cu dubla crucificare din subtitlu, umanizarea durerii prin incertitudinea finala: de ce m-ai lasat doamne?

intre enuntul misiunii din prima strofa si rezolvarea dintr-a doua parca lipseste o punte de legatura.

interesting how language can change things: *now, tell me honey, am i the color of your life?*

sounds almost country :)

exista riscul doar sa augmentam procesul de felicitari reciproce. si-apoi, cine vrea sa-si faca dusmani (criticii avizati posteaza si ei pe poezie.ro)

o solutie partiala ar fi ca numai membri cu nivel maxim 100 sa poata solicita critica avizata

pai, asa ne-a fost vorba? tocmai pe asta sa mi-o ascunzi la *recomandari*? noroc cu d-l leoveanu...

eu cred ca e un exemplu de minimalism, unde gestul, mai mult sau mai putin dramatic si impactul vizual devin mai importante decat *continutul*

poate efectul ar fi fost mai mare daca foloseai fonturi, marimi si culori diferite, ca un graffiti. eventual pe fundalul unui zid.gif

nu prea imi explicam eu vehementa lui bogdan, cand doar ce ma uit mai bine si vad comentariul lui lapis la http://poezie.ro/text.php/t_id/41908/

lol

si mie imi place :)

poate in Final, sa sprijini cumva zigzag-ul vizual cu un fel de auto-comentariu

sau sa schimbi titlurile in asa fel incat chiar ele, citite separat, sa fie un haiku/comentariu

urme de roti dintate pe umar, ca plange si asfaltul sub tipetele clepsidrusilor

sabie in *desfriu* disoneaza putin atat intern cit si cu restul poeziei

intr-un text atat de economic, orice cuvant devine foarte important

subtitlul nu este nici macar in *romgleza* (limba mult mai amuzanta decat engleza stricata)

colocvial se poate scrie:
this is sooo like me, in all possible ways

compacta, bine executata, fotografia unei idei

s-a pus aici intrebarea daca textul de fata este arta sau nu.

sa va spun mai intai o istorioara, petrecuta cu muuulti ani in urma, pe cand eram student in anul trei la conservator.
ne cere profesoara de contrapunct sa scriem o piesa pe tema libera la examen. cum nu prea aveam eu chef de te miri ce fuga sau canon, am luat o foaie cu portative si am facut din ea un avion. pe aripile avionului am scris titlul si legenda:

efemeride - piesa pentru avion de hartie solo

legenda: piesa admite o singura executie, avionul va fi aruncat pe geam

m-am dus la catedra si i-am aratat avionul, apoi, conform instructiunilor, l-am aruncat pe geam. morala spune mai multe despre profesoara mea decat despre mine, mi-a dat 10!

revenind la textul nostru, e destul de clar ca intentia autorului nu a fost doar sa produca o poezie, ci si un mod nou de a scrie/rescrie o poezie si de a participa la emotia estetica. deci semantica deriva atat din text cat si din procesul scrierii textului.

identificam aici trei discursuri diferite:

- despre limba si inteles: daca schimbi limba schimbi intelesul si deci schimbi realitatea ( a textului si a grupului care scrie textul ). limbajul nu *reflecta* ci *este* realitatea ( asta suna ca Arta 1.1 si nu intamplator )

- despre cum se nasc, circula si evolueaza ideile intr-un grup social ( arta este, la urma urmei, tot o idee, in cazul nostru colectivizata, bastardizata si prelucrata prin intermediul internetului, un fel the Arta++ )

- despre arta coborata in chat room si email si faptul ca efemerul plebeu astfel dobandit nu stirbeste nimic din calitatea emotiei. dovada: toate comentariile de aici

prudenta sau intelepciune, spuse balanta, pe un talger pistolul, pe celalat glontul... vad ca nici un spectator nu doarme...

*vocea mea interioară face înconjurul camerei
ca o pasăre scăpată din colivie
oprindu-se în oglinda
pe unde trece un pește pe care scrie numele meu.*

frazele prea lungi tind sa toceasca atentia cititorului.

explicativele (*pe care scrie*, *aceasta a fost*) dau o alura rigida discursului

imi place dezinvoltura cu care schimbi registrele si faptul ca noutatea limbajului nu distruge structura sau coerenta textului

pana la linia punctata avem un exemplu superb de coerenta si acordare a stilului cu continutul.

poate e doar fixul meu in legatura cu omogenitatea, insa lipirea partii a doua parca strica vraja

vorbind de olfactiv, sa mai adaugam o aroma pentru versul 4:

public class Vers4 {
public static String vers = \"nu-ti trebuie palme sau cicatricele abdominale ale auspiciilor\";
public static void main(String[] args) {
System.out.println(vers);
}
}

fata de versul *iubitule, sa fugim/e prea mult adevar aici* restul este mult prea timid (unde este adevarul acela terifiant?)

calma, egala, cum ii sta bine adancimii. felicitari!

zic si eu ca *am un suflet soldat* ar suna mai bine.

si poate versurile *Pe buzele-i ude...
Ca nu poate ucide* ar mari impactul metaforei daca ar rima

mi-a placut

pentru gustul meu, personalitatea poetului este uneori prea prezenta, eclipsand intrucatva emotia.

in rest, ca mai nou venit, ce sa zic decat: esti bun... cumetre :)