Copile...

“ Orice om nu este altceva decât ceea ce își aduce el însuși aminte despre sine.” (Nichita Stănescu) Un copil și-a dorit cândva să calce pe lună. Să coboare dintr-o navetă strălucitoare, să țopăie puțin, să adune niște praf într-o cutie pe care să o ducă acasă, alor săi, și să privească nostalgic cum răsare albastru Pământul. Eu i-am zis mereu: “Copile, trăiești printre oameni, nu printre stele. Știi că sunt prea departe ca să ajungi la ele doar ridicându-te pe vârfuri.“ Dar el nu m-a ascultat. Continua, încăpățânat, să creadă în ceea ce visa. Și într-o noapte, pe când ca de obicei privea pierdut în sus, numărând stelele căzătoare, a răsărit pe neașteptate soarele. Și fiindcă ochii copilului erau obișnuiți doar cu întunericul, lumina l-a orbit. Acum, copilul nu va mai putea niciodată să privească stelele. Un alt copil și-a dorit odată că scrie. Voia să împărtășească fiecare trăire tuturor, să vorbească întregii lumi fără a deschide gura. Numai că eu am încercat să îl împiedic: “Copile, ce rost are? Nu le pasă oamenilor de focul din tine. Ei nici nu își simt gheața lor.” Dar el nu m-a crezut. Voia ca fiecare să aibă câte o bucățică din el ascunsă în bibliotecă. Până într-o zi când, terminând de scris un roman, a înțeles că nu mai are ce dărui. Nu-i mai rămăsese nimic. Copilul nu va mai putea scrie vreodată. A rămas doar un acvariu gol. Cel de-al treilea copil voia să cânte. Își cumpărase o chitară și, deși la început nu știa cum să o folosească, în curând învățase, și îi plăcea atât de tare, încât nu o mai lăsa din mână. Visa o scenă, sfâșiată de lumini de toate culorile, în jurul căreia o mulțime cânta, împreună cu el, știa fiecare vers, trăia fiecare acord minunat care ieșea din chitară. Eu l-am certat: “Copile, nu mai cânta cu atâta suflet. Vocea ta se va face auzită pentru puțin timp, vei fi ca o frunză care toamna se usucă și cade. “ Lui, însă nu i-a păsat. A cântat și iar a cântat până când carnea de pe degete i-a fost sfâșiată. Copilul nu va mai cânta vreodată, mâinile lui nu vor mai fi la fel în veci. Iar acum stau și mă întreb: cu ce-am greșit oare? Am încercat să îi fac să mă asculte, dar nu am reușit. Ei și-au urmat calea lor, cu încăpățânare, iar acum sunt pierduți, definitiv. Numai că povestea nu se termină aici. Din cenușa celor trei s-au născut alții, mai vii, mai încăpățânați, mai liberi. Dar acum am știut. Înainte de a-și dori să privească stelele, primului copil i-am scos ochii. Înainte de a-și dori să scrie, celui de-al doilea copil i-am tăiat mâinile. Înainte de a-și dori să cânte, celui de-al treilea copil i-am distrus timpanele. Nici unul nu s-a mai pierdut pe drum de data aceasta. Sunt toți trei în lângă mine, în mine, mă ascultă și nu îi voi mai lăsa prada viselor. Primul este gropar într-un cimitir al unui oraș fără morți. Cel de-al doilea este atlet, aleargă mereu să câștige o cursă în care nu are concurent. Cel de-al treilea predă limbajul semnelor la o școală specială pentru orbi. Iar eu? Mă bucur de reîntregire. Nu cred că voi mai plânge vreodată. Dar nici râde.