Nemurirea la nivel elementar

“We`re all made of star dust.”
Carl Sagan


Vox conducea. Stătea la volanul frumoasei sale decapotabile, o antichitate moștenită de la tatăl lui, și cu o mână sprijinită pe schimbătorul de viteze, iar cu cealaltă pe volan, conducea. Era pe drumul acesta de mult timp, soarele era în fața lui, la apus, mare, incredibil de mare și de roșu. Cu toate acestea, Vox nu simțea că îl orbește, cum ar fi fost normal, soarele părea mai mult stins, ca un bec pe cale să se ardă.
Drumul era foarte anost, pentru că în jur nu avea decât un câmp nemărginit acoperit de iarbă galbenă și arsă, iar în față nu se vedea nimic, doar panglica cenușie a șoselei cum se îngustează și dispare în infinit.
Era singur. Nu era surprins de asta, auzise că va trebui să călătorească fără nici un fel de companie. Dar sentimentul de gol și de singurătate nu-l putea evita; spera doar să ajungă cât mai repede la destinație.
Îi era cald. Vox căută buzunarul de la piept pentru a-și scoate batista. Simțea cum picături sărate de transpitație i se scurg pe frunte. Crepusculul înăbușitor părea că nu se mai sfârșește, în față soarele era la fel de rotund, roșu și mare... dar nu orbitor, ci stins.
Se apropia de destinație, în mod sigur. Apăsă puternic pedala de accelerație. Simțea că nu mai are răbdare. Șoseaua se desfășura înaintea lui în continuare, tot mai încinsă. Cenușiul devenise roșu, ca și când ar fi reflectat soarele muribund care, la apus, devenea din ce în ce mai mare.
Era exact ceea ce aștepta Vox. Era Paradoxul. Acceleră în continuare. Piciorul îi amorțise pe pedală. Soarele devenea din ce în ce mai roșu, mai stins, dar mai fierbinte.
Nu dură decât o secundă pentru ca trupul lui să se descompună, pentru ca lanțurile fragile ale moleculelor să se rupă în atomii componenți ce alergau isterici pentru a se reîntoarce la origine... Se îndreptau toți către punctul de unde se născuseră, undeva în capătul opus al tunelului dintre cei doi sori, cel de la apus și cel de la răsărit.
Vox murise. Se prăbușise în soare, așa cum fac toți oamenii când mor. Se întorc acasă.

Undeva, în capătul opus, se auzea un strigăt. Un plânset, prima răsuflare a unui copil. În spatele lui, la răsărit, un soare galben, orbitor, se micșora. Vox era și el acolo, sub formă de atom agitat, își amintea de unde venise. Și nu mai era singur, acum avea alături de el conștiințele a mii de oameni care făcuseră aceeași călătorie cu a lui înspre soare, dar fiecare pe alt drum și care acum erau divizați în particule elementare împrăștiate în mii de trupuri noi. Cu toții aveau să țină minte cine fuseseră, apoi toată călătoria înspre astrul din care se născuseră și în care muriseră, până ce se vor reîntoarce acasă. Numai pentru a pleca din nou.