Mediu
“In my rearview mirror the sun is going down
Sinking behind bridges in the road
And I think of all the good things that we have left undone…”
(Pink Floyd)
Mi-ar plăcea să fiu bătrână, bătrână de tot, și să locuiesc cu moșul meu într-un apartament micuț, în mijlocul unui oraș suprapopulat, înconjurați de vecine amatoare de telenovele. Cam odată pe săptămână m-ar suna câte unul din cei doi sau trei copii ai mei, iar de Paște și de Crăciun mi-aș deschide larg ușile pentru ca familia mea să se așeze în jurul mesei, să spunem o rugăciune și să ne bucurăm de mâncare și pentru că suntem împreună.
Ei... e doar un vis de-al meu… mi-l amintesc uneori, în zilele când tânjesc după liniște, când mă simt cea mai singură ființă de pe Pământ în timp ce în jurul meu curg șuvoaie de oameni.
Trebuie să deschid ochii. Soarele îmi bate acum direct în față, și nu pot decât să îl primesc, dacă aș închide ochii la loc mi-ar fi teamă să nu plece. Cerul e atât de albastru, și norii atât de mătăsoși, par aruncați la întâmplare pe o țesătură scumpă. Este singurul lucru stabil din jurul meu, singurul lucru fix, toate celelalte alunecă pe lângă mine odată cu autobuzul abia plecat înspre destinație.
Trei ani.
Au trecut trei ani de când tot fac acest drum. La început mi se părea lung, acum nu îmi mai pasă, nu mai văd nimic în jur. Este ca un ritual totul, atunci când pornește motorul îmi pun căștile pe urechi și muzica mi se revarsă în urechi, mă separă de cele câteva zeci de oameni din jurul meu. Mă simt ca și cum în tot autobuzul nu aș fi decât eu. Stau mereu la geam, în partea stângă, undeva la mijloc, unde e mai puțină agitație.
Dar azi… am început să număr. 74. Este numărul zilelor de când nu am mai fost acasă și deja autobuzul și-a pierdut aerul de familiaritate, mă simt ca fiul rătăcitor… mă întreb dacă și acasă o să fie la fel.
Am crescut printre dealuri galbene și uscate, tăiate de șosele încâlcite și înfierbântate. Vara, dealurile astea au o existență proprie, pur și simplu învie brusc și vorbesc cu șirurile de plopi drepți și fără vârf, iar eu abia acum realizez că nu le-am ascultat niciodată, că le-am avut lângă mine atâta timp fără să le văd cu adevărat. Este ceva în câmpia pe lângă care trec acum ce îmi amintește de dealurile mele dragi, care mă îndurerează, fiindcă este prima oară când îmi e cu adevărat dor de ele. Iubesc câmpiile... fiindcă ele se aseamănă cu spațiul, nu au limite, și nici hopuri peste care să sari. Ele doar sunt, și asta le ajunge.
Și respir.
Respir pentru prima oară după 74 de zile.
Respir și îi invidiez pe ciobanii bătrâni care pasc turmele de oi și de vaci pe marginea drumului, ori pe femeile care stau adunate la porți în satele prin care trec. Aș vrea atât de mult să fiu unul din ei, ar însemna să fiu atât de aproape de visul meu de bătrânețe… Tânjesc după odihnă, sunt abia la începutul vieții și totuși sunt atât de obosită, pe când ei se apropie deja de sfârșit… ce a fost mai greu a trecut. Nu-și mai doresc nimic, nu mai e timp pentru asta, și orice regrete pe care le au mai contează prea puțin. Ei, ca și câmpiile, acum pur și simplu sunt.
Mi-aș dori să fiu măcar unul din animalele de pe marginea drumului, să pasc în dobitocia mea și da… să nu-mi fie teamă decât de mașinile care trec pe lângă mine… și să nu simt nimic altceva.
Ce am plecat și ce mă întorc?
Am plecat copil și mă întorc femeie?
Nici măcar atât.
Cei trei ani care mă despart de prima oară când am urcat în autobuzul acesta m-au ucis, au ucis copilul din mine… și asta sună atât de ruginit, atât de folosit, a clișeu… dar poate că oamenii au un motiv pentru care se simt așa, poate fiecare are autobuzul lui, momentul lui de luciditate. Mi-e teamă că am devenit un automat, așa cum, odată demult, mi-am propus că nu voi ajunge, am dat prea mult pe prea puțin iar acum, când va trebui să dau și mai mult, nu mai am ce.
Nu sunt mai aproape de visele mele decât sunt de linia orizontului.
S-a înnoptat, am văzut soarele rostogolindu-se sub câmpie. Sunt la jumătatea drumului, în urechi aud vocea lui Bono: „I wanna run, I wanna hide, I wanna tear down the walls that hold me inside...”
E senin, seninul acela neclar de toamnă. Undeva, în depărtare, văd umbrele rotunjite ale dealurilor care deja încep să se profileze, pe măsură ce autobuzul înaintează. Printre ele, giganticele construcții metalice care susțin firele de înaltă tensiune, ale căror lumini roșii penetrează cu cruzime întunericul calm ce le înconjoară. Am zâmbit, deși m-am simțit deodată incredibil de tristă...
...Odată, demult, de câte ori treceam noaptea pe lângă aceste construcții metalice îmi plăcea să îmi imaginez că mă aflu pe altă planetă, că sunt un personaj dintr-unul din SF-urile mele preferate. Luminile roșii, împreună cu contururile neregulate ale dealurilor din fundal îmi dădeau impresia de bizar, mă lăsau o clipă să zbor, să trăiesc un fragment dintr-o realitate inexistentă spre care tind inconștient în fiecare moment al vieții mele.
A trecut însă prea mult timp. Pentru prima oară, nu mai văd nimic, doar întunericul, scheletele metalice pierdute undeva în zare rămân niște simple schelete, și sunt dezorientată, ca și cum mi-aș fi pierdut un reper. Înțeleg că nu am câștigat nimic din mult-așteptata trecere de la copilul nebun de atâtea idei și vise la ceea ce sunt acum- o ființă blazată, resemnată... „comfortably numb”. Și mă doare, am lăsat în urma mea nu numai lumea monștrilor cu lumini roșii, când citeam Nebuloasa din Andromeda a lui Efremov ca pe Biblie și când îmi imaginam că nu peste mult timp voi privi un apus de Pământ de pe un satelit măcar... dacă nu chiar dintr-o navă superluminică. Am abandonat pe drumul meu până aici toate scopurile nobile care mi-au animat copilăria, visul de a schimba lumea, dorința de a-mi grava numele undeva, pentru eternitate.
...Și, printr-o ironie amară, am realizat că, până la urmă, numele fiecăruia dintre noi rămâne gravat undeva pe vecie, fără să ne chinuim prea mult pentru asta... într-un loc liniștit, unde oamenii vin cu flori de Paștele Blajinilor...
E firesc să fie așa?
Cineva mi-a spus odată că noi, oamenii, nu trăim decât până ne facem mari... apoi murim. Asta nu face oare lumea noastră una de fantome?...
Și am ajuns acasă.
Lumina puternică, izbucnită deodată, mă doare, mă face să strâng ochii. Dar odată ce îi deschid îmi doresc să nu îi mai închid vreodată...
... Ultima dată când am fost atât de aproape de casă a fost atunci când trenul în care mă aflam a oprit un minut în gara orașului. Atunci am privit pe geam, era noapte, ca acum, iar în vagonul meu un scurtcircuit stinsese toate luminile. Am văzut, pentru o clipă, de pe vârful dealului peste care trecea trenul meu, cel mai frumos oraș din lume, atât de viu încât pentru o clipă am simțit impulsul de a coborî în gară și de a alerga ca o nebună pe strazi până dimineață. Dar nu am facut-o. Sunt prea fricoasă pentru asta. Trenul s-a scufundat în beznă și pe geam nu am mai văzut nimic. Doar întunericul ce îmi aducea aminte de planeta mea imaginară, o planetă a unei stele de carbon cu monștrii indigeni ce în imaginația mea naivă arătau ca niște stâlpi metalici de curent electric...
A durat mult până mi-am dat seama că, într-adevăr, am murit. Acasă nu mai e acasă... dar acesta este riscul pe care și-l asumă toți aventurierii care, așa ca mine, iubesc singurătatea, nevoia de a fi mereu în alt loc, mereu cu alți oameni. Odată era sanctuarul meu, singurul loc din lume în care simțeam că nu mă poate atinge nimic, locul în care, ca atunci când mă jucam de-a v-ați-ascunselea prin spatele blocului, spuneam „piua”. Acum e doar... un loc.
„Suddenly I understand the feeling of the few:
Ashes and diamonds, foe and friend
We are all equal in the end... „
Sinking behind bridges in the road
And I think of all the good things that we have left undone…”
(Pink Floyd)
Mi-ar plăcea să fiu bătrână, bătrână de tot, și să locuiesc cu moșul meu într-un apartament micuț, în mijlocul unui oraș suprapopulat, înconjurați de vecine amatoare de telenovele. Cam odată pe săptămână m-ar suna câte unul din cei doi sau trei copii ai mei, iar de Paște și de Crăciun mi-aș deschide larg ușile pentru ca familia mea să se așeze în jurul mesei, să spunem o rugăciune și să ne bucurăm de mâncare și pentru că suntem împreună.
Ei... e doar un vis de-al meu… mi-l amintesc uneori, în zilele când tânjesc după liniște, când mă simt cea mai singură ființă de pe Pământ în timp ce în jurul meu curg șuvoaie de oameni.
Trebuie să deschid ochii. Soarele îmi bate acum direct în față, și nu pot decât să îl primesc, dacă aș închide ochii la loc mi-ar fi teamă să nu plece. Cerul e atât de albastru, și norii atât de mătăsoși, par aruncați la întâmplare pe o țesătură scumpă. Este singurul lucru stabil din jurul meu, singurul lucru fix, toate celelalte alunecă pe lângă mine odată cu autobuzul abia plecat înspre destinație.
Trei ani.
Au trecut trei ani de când tot fac acest drum. La început mi se părea lung, acum nu îmi mai pasă, nu mai văd nimic în jur. Este ca un ritual totul, atunci când pornește motorul îmi pun căștile pe urechi și muzica mi se revarsă în urechi, mă separă de cele câteva zeci de oameni din jurul meu. Mă simt ca și cum în tot autobuzul nu aș fi decât eu. Stau mereu la geam, în partea stângă, undeva la mijloc, unde e mai puțină agitație.
Dar azi… am început să număr. 74. Este numărul zilelor de când nu am mai fost acasă și deja autobuzul și-a pierdut aerul de familiaritate, mă simt ca fiul rătăcitor… mă întreb dacă și acasă o să fie la fel.
Am crescut printre dealuri galbene și uscate, tăiate de șosele încâlcite și înfierbântate. Vara, dealurile astea au o existență proprie, pur și simplu învie brusc și vorbesc cu șirurile de plopi drepți și fără vârf, iar eu abia acum realizez că nu le-am ascultat niciodată, că le-am avut lângă mine atâta timp fără să le văd cu adevărat. Este ceva în câmpia pe lângă care trec acum ce îmi amintește de dealurile mele dragi, care mă îndurerează, fiindcă este prima oară când îmi e cu adevărat dor de ele. Iubesc câmpiile... fiindcă ele se aseamănă cu spațiul, nu au limite, și nici hopuri peste care să sari. Ele doar sunt, și asta le ajunge.
Și respir.
Respir pentru prima oară după 74 de zile.
Respir și îi invidiez pe ciobanii bătrâni care pasc turmele de oi și de vaci pe marginea drumului, ori pe femeile care stau adunate la porți în satele prin care trec. Aș vrea atât de mult să fiu unul din ei, ar însemna să fiu atât de aproape de visul meu de bătrânețe… Tânjesc după odihnă, sunt abia la începutul vieții și totuși sunt atât de obosită, pe când ei se apropie deja de sfârșit… ce a fost mai greu a trecut. Nu-și mai doresc nimic, nu mai e timp pentru asta, și orice regrete pe care le au mai contează prea puțin. Ei, ca și câmpiile, acum pur și simplu sunt.
Mi-aș dori să fiu măcar unul din animalele de pe marginea drumului, să pasc în dobitocia mea și da… să nu-mi fie teamă decât de mașinile care trec pe lângă mine… și să nu simt nimic altceva.
Ce am plecat și ce mă întorc?
Am plecat copil și mă întorc femeie?
Nici măcar atât.
Cei trei ani care mă despart de prima oară când am urcat în autobuzul acesta m-au ucis, au ucis copilul din mine… și asta sună atât de ruginit, atât de folosit, a clișeu… dar poate că oamenii au un motiv pentru care se simt așa, poate fiecare are autobuzul lui, momentul lui de luciditate. Mi-e teamă că am devenit un automat, așa cum, odată demult, mi-am propus că nu voi ajunge, am dat prea mult pe prea puțin iar acum, când va trebui să dau și mai mult, nu mai am ce.
Nu sunt mai aproape de visele mele decât sunt de linia orizontului.
S-a înnoptat, am văzut soarele rostogolindu-se sub câmpie. Sunt la jumătatea drumului, în urechi aud vocea lui Bono: „I wanna run, I wanna hide, I wanna tear down the walls that hold me inside...”
E senin, seninul acela neclar de toamnă. Undeva, în depărtare, văd umbrele rotunjite ale dealurilor care deja încep să se profileze, pe măsură ce autobuzul înaintează. Printre ele, giganticele construcții metalice care susțin firele de înaltă tensiune, ale căror lumini roșii penetrează cu cruzime întunericul calm ce le înconjoară. Am zâmbit, deși m-am simțit deodată incredibil de tristă...
...Odată, demult, de câte ori treceam noaptea pe lângă aceste construcții metalice îmi plăcea să îmi imaginez că mă aflu pe altă planetă, că sunt un personaj dintr-unul din SF-urile mele preferate. Luminile roșii, împreună cu contururile neregulate ale dealurilor din fundal îmi dădeau impresia de bizar, mă lăsau o clipă să zbor, să trăiesc un fragment dintr-o realitate inexistentă spre care tind inconștient în fiecare moment al vieții mele.
A trecut însă prea mult timp. Pentru prima oară, nu mai văd nimic, doar întunericul, scheletele metalice pierdute undeva în zare rămân niște simple schelete, și sunt dezorientată, ca și cum mi-aș fi pierdut un reper. Înțeleg că nu am câștigat nimic din mult-așteptata trecere de la copilul nebun de atâtea idei și vise la ceea ce sunt acum- o ființă blazată, resemnată... „comfortably numb”. Și mă doare, am lăsat în urma mea nu numai lumea monștrilor cu lumini roșii, când citeam Nebuloasa din Andromeda a lui Efremov ca pe Biblie și când îmi imaginam că nu peste mult timp voi privi un apus de Pământ de pe un satelit măcar... dacă nu chiar dintr-o navă superluminică. Am abandonat pe drumul meu până aici toate scopurile nobile care mi-au animat copilăria, visul de a schimba lumea, dorința de a-mi grava numele undeva, pentru eternitate.
...Și, printr-o ironie amară, am realizat că, până la urmă, numele fiecăruia dintre noi rămâne gravat undeva pe vecie, fără să ne chinuim prea mult pentru asta... într-un loc liniștit, unde oamenii vin cu flori de Paștele Blajinilor...
E firesc să fie așa?
Cineva mi-a spus odată că noi, oamenii, nu trăim decât până ne facem mari... apoi murim. Asta nu face oare lumea noastră una de fantome?...
Și am ajuns acasă.
Lumina puternică, izbucnită deodată, mă doare, mă face să strâng ochii. Dar odată ce îi deschid îmi doresc să nu îi mai închid vreodată...
... Ultima dată când am fost atât de aproape de casă a fost atunci când trenul în care mă aflam a oprit un minut în gara orașului. Atunci am privit pe geam, era noapte, ca acum, iar în vagonul meu un scurtcircuit stinsese toate luminile. Am văzut, pentru o clipă, de pe vârful dealului peste care trecea trenul meu, cel mai frumos oraș din lume, atât de viu încât pentru o clipă am simțit impulsul de a coborî în gară și de a alerga ca o nebună pe strazi până dimineață. Dar nu am facut-o. Sunt prea fricoasă pentru asta. Trenul s-a scufundat în beznă și pe geam nu am mai văzut nimic. Doar întunericul ce îmi aducea aminte de planeta mea imaginară, o planetă a unei stele de carbon cu monștrii indigeni ce în imaginația mea naivă arătau ca niște stâlpi metalici de curent electric...
A durat mult până mi-am dat seama că, într-adevăr, am murit. Acasă nu mai e acasă... dar acesta este riscul pe care și-l asumă toți aventurierii care, așa ca mine, iubesc singurătatea, nevoia de a fi mereu în alt loc, mereu cu alți oameni. Odată era sanctuarul meu, singurul loc din lume în care simțeam că nu mă poate atinge nimic, locul în care, ca atunci când mă jucam de-a v-ați-ascunselea prin spatele blocului, spuneam „piua”. Acum e doar... un loc.
„Suddenly I understand the feeling of the few:
Ashes and diamonds, foe and friend
We are all equal in the end... „
043963
0
Textul tău are o încărcătură emoțională, asta e cel mai important lucru.
Cu privire la motto, aș prefera să îl dai în traducere, deși e la modă ca textele să fie împănate cu citate în alte limbi.
O să-ți pun și o \"etichetă\", consider că faci parte dintre acei copii minune ai zilelor noastre. Nu cred că ești o ființă blazată, resemnată, ci doar un pic speriată că lumea reală e altfel decît cum ți-ai închipuit-o la zece ani. Merită să o trăiești așa cum e...și cine știe,poate că dorința de a-ți grava numele altundeva decît în locul unde mergem cu toții, nu e doar utopie.