a n g o a s a

aici îmi place foarte mult felul optim în care reușești să dozezi metaforele, și în general echilibrul pe care îl institui aici (poate și din cauza stabilirii de dinainte a unei simetrii interioare: ideea de eu/tu/ceilalți). îmi place că institui aici un discurs care derivă din paradigmele \"trialogicului\", că personajul tău a început să capete profunzime, dincolo de balansul eu-tu. Îți așez personajul la o răspântie și îți ațintești privirea asupra lui, dar nu se mai produce doar acest act al contemplației și observației \"subiective\" (ca în ciclul de poeme cu M.) ci apare dimensiunea \"celorlalți\", compromiterea, decăderea prin exemplul ilustrativ al compromiterii și decăderii \"restului\". Felul în care redai sentimentul de nesiguranță aparînd pe fondul unei concomitențe nefaste (tocmai pe când \"privești\" cineva \"îți roade gândurile\", acolo unde mergi, cineva a ajuns înainte etc.) este de fapt ceea ce îi conferă forță textului, o putere interioară, densă, neagresivă.

“ Pământul este stânca cea mare, de care omenirea, adevăratul Prometeu, e încătușată și sfâșiată de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina și suferă pentru asta tortura”. Pentru mine angoasa presupune adesea dorința de a comunica. De aceea scriem, chiar dacă toate au mai fost spuse de alții poemul tău de astăzi reușește să transforme neliniștea în deliciu păstrând în ciuda unei aparente nostalgii bucuria că interiorul nostru nu este intraductibil sau cel puțin așa simt eu acum când cu grijă în suflet mi-l așez să-mi lumineze o dimineață mai mult decât cenușie.

Ama

senzația unui spațiu invadat și invadabil, ca și cum tot ceea ce există în afara noastră poate pătrunde în mintea-sufletul-corpul nostru, ca și cum nu am avea nicio cale de ieșire, nici o apărare poesibilă, neputincioși, o pasivitate mortiferă, suntem doar locususri unde ceilalți își desfășoară firele, își înfig colții, își scriu viața-moartea.
frumusețea aici nu este decât când vezi că se poate metaforiza agonia primitivă fără fir de patetism. cu o maturitate și o cumpătare rar truvabile.
mi-a fost greu să las un comentariu. fiindcă am simțit intens fiecare desfășurare de sens. a trebuit să revin cumva, după respiro profund. și să iau distanța bună.
cred că în final crescendo-ul devine abrupt, parcă pierde din forța celorlalte strofe. din strofa 3 aș elimina \"nu curge sânge\" e implicit, mai ales că ai adăugat în versul ulterior ce fenomen se întâmplă. în plus ai evita astfel curge-sânge.
am lăsat semn de bună primire.

Ela

Olga, e foarte adevărat că acest text s-a născut din altceva decât celelalte și mai ales e foarte diferit de ciclul \"M\". acolo totul se formează dinspre M spre mine. aici mă raportez prin anxietate la ceilalți creindu-mă ca personaj de care mă detașez oarecum folosind persoana a doua. până acum nu demult persoana a doua era ori o entitate complexă și dinamică așa cum este M, ori TU, personajul complementar, depinde de text. mă bucur că ești aici. și eu te citesc, dar nu prea îți las comm. pentru că sunt de-a dreptul uluită. sunt poeme fluviu acolo ce mă invadează cu stări. mulțumesc.

Ama, însuși faptul că am dezvăluit această angoasă se poate privi din această perspectivă. așa este până la urmă.

Ela, felul în care îmi percepi textele mă uimește mereu. da. nu pot să spun decât DA. finalul e cam abrubt și îl voi modifica îndată ce voi găsi o soluție mulțumitoare.