e x i t

sunt la limita dintre întâmplări. pândesc pauza dintre respirațiile celorlalți. nu mai sunt singură. cu mine sunt herghelii întregi de cai purpurii care aleargă spre poarta spitalului. toți trec dincolo luând cu ei plăcuța verde pe care scrie EXIT cu litere mari de tipar. îmi desfac părul. nu avem voie, dar eu îl desfac și-l las pe podea. e foarte lung și face un zgomot ciudat pe linoleumul verde. parcă tot ar cădea privirea cuiva și nu s-ar mai opri din cădere. e normal să-mi fie frig și să tremur în zori. să-mi fie gura amară. ceilalți dorm în aceeași normalitate cu mine. există o oră când nimeni în lumea asta nu este nebun. când evadările nu au niciun rost.