regurgitări

le priveam cu oarecare îngrijorare cum se aruncă în ochiul argintiu. era mai mult o așteptare. amăgirea se desfășura între două taine. așa credeam. dar întotdeauna urma o și mai mare amărăciune. toate erau mai mult suflete. dacă nu erai așa treceai mai departe. ochiul devenea orb și tare ca o piatră de pavaj. puteai să calci cu ușurință. era posibilă neîntâmplarea. îmi țineam răsuflarea un timp. speram că va curge o lacrimă adevărată. speram că undeva, foarte adânc, există forma aceea de sublimare în care noi toți credeam de la bun început încercând să prindem în brațe aburul strălucitor. dar nu. nimic din toate acestea. am ajuns să cred că nimic nu e adevărat, când de fapt totul era atât de real încât am început să vomit. nici urmă de ireal. nici urmă de altceva. doar realitatea seacă înfiptă în pământ ca un țăruș. doar animalul cu viscerele lui funcționând optim, înghițind suflete, incluzându-le cât se poate de firesc în metabolismul lui perfect.