tomberoane, mâțe și ciori

iluzia devenise un ghem. o vomitam cu greu în timp ce ea creștea găunoasă la loc sufletul meu se umpluse cu șobolani sufletul meu era un tomberon în care se adunau toate mâțele din cartier să mănânce resturile. iluzia îmi rodea viața umbra uterul carnea mea era carnea ei o alungam dar se poticnea cu ghearele în ochiul meu argintiu îmi desfășura coloana vertebrală o făcea infinită îmi smulgea copilul din burtă și-l dădea ciorilor din unele dimineți de primăvară ele trăiau sute de ani eu muream sute de ani mâțele schimbau noaptea viețile între ele niciodată nu știam în zori din care viață să mor.