poem cu febră și cai

mi-e bine. sunt vie. strălucesc ca dintr-o febră. umplu tot spațiul cu fierbințeala mea. timpul este un cauciuc topit. iarna mă găsește zâmbind. în absența ta lucrurile se transformă în cai albi roșii purpurii de toate culorile îi înham la libertatea mea extremă. la iubirea mea necondiționată îi înham la neliniște la febră la câmpul cu maci din verile noastre irosite un singuratic mă înghite ca o mlaștină mă las mângâiată de sufocarea lui moale mi se pare un joc. mai ții minte cum ne ascundeam de teamă. și ea ne găsea cu burta ei plină de copii ne punea să îi naștem. să nu mori mamă! și mă vedeam moartă acuțită ca o așchie de gheață sunt mai vie ca ieri. sunt febrilă cu umbra ta în brațe nu știu unde să plec. rămân. calc în picioare prezentul. el se sparge prea ușor mă rănește puțin îmi curge sângele ca un fluviu cald iarna mă găsește zâmbind din singura mea clipă de dragoste.