poem cu sânge...

care mai trebuia susținut cu câteva imagini. Părerea mea!

Că moartea e în noi și ne devorează încet-încet nu e o noutate. Ce spui tu nou este că moartea e făptura noastră. Cred în continuare că sunt prea puține cuvinte. Dacă tot ai această tendință, de ce nu scrii poeme într-un vers sau haiku, spre exemplu? E doar o părere, nu trebuie să ții cont de ea.

zambet: Silviu, stiu ca ai o imaginatie debordanta, pe de alta parte inteleg perfect nevoia ta, aici, de imagini...am glumiiiiiiit, sper sa nu te superi...serios vorbind, ai dreptate, dar sunt in criza...
George, cum crezi tu c-ar fi putut sa-mi treaca prin cap sa spun ca \"moartea e făptura noastră\"?...dar daca am folosit metoda reducerii la absurd?...pentru a defini viata ca forta de neinvins?...daca am vrut sa spun \"asa nu\" unei orientari bolnavicioase a fiintei spre modelul ei despre moarte?...probabil ca n-am prea reusit, dar \"asta-i cam de multișor poveste\"... ma intereseaza mult parerea ta si nu e vorba despre lipsa de consideratie pentru sfaturile pe care mi le dai...insa uneori scriu dintr-un fel de pulsiune reactiva si nu mai am rabdare sa-mi imbrac ideea...
Va multumesc mult!...

Adică noi sîntem mama morții? Cred că Cel ce ne-a creat. El a lăsat și destinul.

m-am gandit la o autoinducere bolnavicioasa in fiinta noastra a *starii de moarte* (de fapt de inchistare, suferinta, limitare) pornind de la niste modele mentale care *inteleg* lumea, existenta, devenirea...iar aceasta autoindusa *stare de moarte* se opune vietii, nasterii noastre ca rezultat al iubirii...o evolutie nesanatoasa, morbida- fiul canibal (simbolul mortii)- isi devoreaza mama ...(simbolul nasterii)...multumesc de intrebare...te mai astept cu drag...