Chuck Palahniuk& Despre mine, cu ură

Începutul romanului “Sufocare” de Chuck Palahniuk e provocator, abrupt, întotdeauna interdicția creează reacții adverse: „Dacă vrei să citești cartea asta, nu-ți bate capul. După câteva pagini o să-ți vină s-o iei din loc. Așa că mai bine uită. Pleacă. Șterge-o cât încă mai poți. Salvează-te.” Cititorul e avertizat că e vorba de o poveste idioată, evident cuvântul poveste e pivotul care atrage atenția. Povestea idioată se servește și de descrierea personajului principal, micuțul Victor Mancini, o descriere emoționantă care poate stârni în cititor milă, compasiune, dar și dorința de a merge mai departe în subiectul romanului, să-l însoțească pe copilul fără noroc, care trebuie să mimeze sufocarea în localuri pentru a atrage atenția și afecțiunea de partea sa și mai ales să cîștige bani din asta. Ca să poată să stea mai mult cu mama sa, care de cele mai multe ori ajunge la închisoare, apoi se-ntoarce, îl răpește din sânul noii familii adoptive, spațiul familial fiind o cameră sordidă de motel, în cel mai rău caz mașina, dormind pe bancheta din spate, însă aproape de imaginea maternă. Naratorul e același Victor, însă dintr-o perspectivă matură. Redescoperirea societății medievale este o nouă modă pentru revigorarea turismului în lumea contemporană occidentală, altfel spus exploatarea trecutului în turism, iar Chuck Palahniuk se folosește de acest aspect realist în tot ce are mai spectaculos și mizerabilist, de persecuții în special, de maltratarea vinovatului, prin expunerea sa în văzul tuturor. Individul își forțează limitele libertății până ajunge, culmea, la atingerea celor mai aspre chinuri ca Danny, camaradul lui Mancini de la Asociația dependenților de sex, cu un job sinistru, care joacă rolul pedepsitului, legat, stând atârnat cu capul și mâinile în butuci: ”În clipa în care Danny se apleacă, peruca îi alunecă și-i cade în bălegar de cal, iar peste două sute de turiști japonezi chicotesc și se bulucesc să-i filmeze țeasta rasă.” Stând așa fără apărare ziua întreagă i se poate întâmpla orice și unii chiar profită să-l chinuiască, să-l umilească: „ Pe țeasta lui cineva a scris cu un roșu strălucitor „Sugi pula”, așa că-i scutur peruca infectă și încerc să-i acopăr cu ea înscrisul, numai că peruca e îmbibată de zoaie, care i se scurg pe de lături și-i picură din vârful nasului.” Concluzia este amară, însă un clișeu atât de cunoscut „Ce nu facem pentru bani!” E un mediu „ideal” acest spațiu teatral, doar fusese învățat să reinventeze lumea Victor de când era mic, să-și creeze propria sa realitate. Pentru Danny orice rău înlocuiește un altul, drogul sexului cu acesta al pedepsei corporale. Sunt trimiteri sexuale prin expunerea acestui deținut de bună voie zile întregi în butuc, fără apărare (sodomizarea), sau prin mulsul vacii. Teatru joacă Mancini și în restaurante, prefăcându-se că se-neacă cu mâncare, din asta trăiește și plătește spitalizarea mamei și pentru a-i face pe oameni eroi. Intr-o astfel de lume e nevoie măcar de iluzia dragostei și a eroismului, așa că jocul de-a înecul cu mâncare în localuri practicat și mai târziu, ca adult, îl face să trăiască din plin nevoia de sentimentele celuilalt, de dăruire, iar celuilalt îi dai măreția clipei că e salvator, ca și când atunci ar fi adus un suflet pe lume, deși e vorba doar de o renaștere. Relația aceasta e prezentată cu cinism ca o „adopție” de care și salvatorul are nevoie, iar între salvator și salvat se stabilește o legătură care va dura mult timp, primul va trimite scrisori să se intereseze de cel salvat și, mai ales bani. Alternează fapte din prezent cu acelea din trecut, bine delimitate în scurte capitole. Naratorul vorbește despre sine cu afronturi, urâtul limbajului însă are semn schimbat, atrage mila cititorului asupra copilului fără copilărie, sau cu o copilărie de navetist , între câmp liber și motelul cel mai ieftin, după ce făcea rost de bani jucând rolul înnecatului prin restaurante. De aici vine și titlul romanului, însă poate fi și o sintagmă pentru tensiunea subiectului susținută permanent de autor mai ales prin debutul șocant al fiecărui capitol. Mancini își vizitează mama bolnavă la sanatoriu mereu deghizat, mereu sub altă înfățișare, ca o tactică de a acapara atenția ei, care se plictisea când era în compania fiului, suna repede după infirmieră scuzându-se că e obosită. De fapt, toată istoria din acest spațiu stă sub semnul teatralității, Victor Mancini e când un cunoscut, când altul al mamei sale („Săptămâna viitoare încep să iau notițe detaliate, astfel încât să nu uit cine ar trebui să fiu de la o săptămână la alta.”), mai des avocatul vechi al ei, Fred Hastings, pentru că îl prețuia mai mult și-i accepta cu plăcere prezența. Sanatoriul e locul perfect pentru omul-actor: „Aici pot fi tot ceea ce aceste femei își doresc să fiu.” Locul perfect pentru o psihodramă, pentru că devine țapul ispășitor, canalizează furiile, le satisface dorința de adevăr și dreptate, de justiție și clemență. Din femeia de altădată a mai rămas foarte puțin, atenția e focusată când pe răceala fiului, când pe realitatea obiectuală a mamei, aceea de ființă inventariată ! Victor continuă cu un set de sfaturi simple, pe care trebuie să și le dea singur acum, jucând de fapt și rolul ei, ca-ntr-un teatru de păpuși, pentru a suplini o prezență, sau ceea ce însemna pentru el prezența maternă: „Fac inventarul a ceea ce a mai rămas din ea: petele, ridurile, umflăturile, uscăciunile pielii, cojile și roșețile – și notez câteva imperative în ce mă privește. Zilnic: dă-te cu cremă de plajă. Vopsește-ți firele de păr albe./ N-o lua razna./Las-o mai moale cu grăsimile și dulciurile./Fă mai multe genuflexiuni./Nu te ramoli./Pansează-ți firele de păr din urechi./ Ia calciu./ Dă-te cu cremă hidratantă zilnic./Oprește timpul ca să rămâi într-un loc pentru totdeauna./ Să nu dea dracu’ să ți-o tragi când ești moș.” Prezentarea ospiciului e de un umor amar în acest ritual al amneziei pacienților, al lucrurilor simple, vechi și noi care trebuie reînvățate: „La St Anthoy se arată filmul The Pajama Game și-n fiecare vineri aceiași pacienți dau buluc acolo să-l vadă pentru prima oară. (...) Există șorțuri neinflamabile, care te acoperă de la gât până-n glezne, ca să nu-ți dai foc în timp ce fumezi. (...) Se fac lecții zilnice despre cum să-ți legi șireturile, cum să te închei la nasturi, cum să iei o îmbucătură. Cum să te închei la o curea. Cineva îți va arăta cum funcționează o clapetă cu scai. Cineva te va învăța cum să-ți tragi fermoarul. În fiecare dimineață îți vor spune cum te cheamă. Prieteni vechi de 60 de ani vor fi prezentați din nou unul altuia. În fiecare dimineață.” Aici ravagiile bătrâneții sunt expuse, omul readus la animalitate reține zilele săptămânii după mirosul măncărurilor servite, ora exactă după trilurile unor păsări înregistrate, însă vor fi derutați când vor ieși în parc și le vor auzi pe cele vii. Spectacolul e prezentat cu cinism: „I-ai putea planta pe toți indivizii ăștia în fața unor oglinzi, spunându-le că-i un program la televizor pentru muribunzi și s-ar uita ore-n șir.” „Parcă aș fi intrat pe un website foarte deprimant. Moartea în direct.” Mancini are o sexualitate extraordinară: „Magia sexului e că-ți permite să ai fără să posezi. Indiferent câte femei aduci acasă, nu se pune problema să și rămână”, face sex cu toate angajatele spitalului, cu dependentele de sex de la Asociație. Capitolul 33, cifră cu semnificație biblică, este dedicat orgiilor sexuale, fiecare zi a săptămânii se leagă de numele partenerei de sex. Naratorul urmează o terapie de recuperare la Asociația dependenților de sex, așa că tehnic vorbind, romanul e construit din aceste înfățișări, mărturisirea poate fi luată așa, fiecare capitol o ședință. Femeile sunt un „anestezic sexual”, iar credința păgână, freudiană: „Sexul vindecă aproape orice” Când este deconspirată partea sa umanistă atât de bine ascunsă în cinismul zilnic, Mancini reacționează violent, pentru a o contracara, în măsura unei vulgarități asumate ca o armură de ascuns sufletul, nu e ușor de suportat momentul în care lumea, care ți-a întors spatele, acum te crede „un tip foarte sensibil, întruchiparea cristică a iubirii perfecte”: „Am io suflet bun din pulă! Nimeni și nimic din lumea asta n-o să mă facă să simt ceva. Nimeni n-o să mă tragă de partea lui.” „...Nimeni n-o să mă facă să cred că sunt întruchiparea lu Isus Cristos”. Paige observă că Mancini e deosebit, are valori terapeutice, în preajma lui bolnavii din sanatoriu se liniștesc, teoria ei preluată de la mama lui Victor e că maică-sa l-a conceput cu prepuțul lui Isus, mai degrabă o legendă-blasfemie. Dar el preferă să se creadă despre el că e un obsedat sexual și caută înțelegere la prietenul său retardat, Denny, care are rolul victimei în ansamblul turistic ce exploatează evul mediu, Denny care strânge cu pasiune pietre așa cum contemporanii săi strâng obiecte cât mai multe.”Nu contează că-s pietre, tot supradoză se cheamă că e”. Viziunea cinică nu se oprește nici măcar la ușa bisericii: „În biserici încă mai vezi cozi la împărtășanie cu două sute de guri căscate, două sute de babe cu limbi scoase întru mântuire.” Vocea interioară are dreptul să strige atâta timp când n-o aude nimeni:” Eu vreau ca lumea să aibă nevoie de mine. Simt nevoia să-i fiu indispensabil cuiva. Am nevoie de cineva care să-mi înghită tot timpul liber, tot ego-ul, toată atenția. Cineva care să fie dependent de mine. O dependență reciprocă.” Chuck Palahniuk este un mare artist. Lumii urâte, fizice îi opune un estetism vaporos: „Prin lumina densă și aurie care intra prin vitralii înnota praful. Lumina tăia încăperea cu o rază densă, o rază caldă și grea care se revărsa peste noi.” Adică suplinește prin frumos estetic urâtul existențial, ca o contrapondere, sau ca o tehnică de mare rafinament, ca în filmele artistice, un efect fotografic într-o lume urâtă, grotescă, ca antiteză, ca artificiu de tensionare : „Semiluna se uită la noi, reflectată într-o c utie de bere. Denny și cu mine ne târâm în genunchi prin curtea cuiva, iar Denny înlătură cu bobârnacii melcii din cale, ridică berea, plină până sus, iar fața lui și reflexia ei se apropie una de alta din ce în ce mai mult, până când buzele lui false se apropie de cele adevărate.” Finalul romanului “Sufocare” împacă viziunea clasică cu aceea post modernă, o găselniță inteligentă cât să nu coboare ce s-a construit până aici, o răsturnare de situație spusă rece, jurnalistic: „Anchetatorii poliției mă întreabă dacă știu ceva de o pacientă pe nume Paige Marshall. E suspectă pentru ceea ce pare a fi fost moartea prin sufocare a unei paciente pe nume Ida Mancini. A celei care părea să fi fost maică-mea.” Doar felul în care reacționează Victor îi exprimă tulburarea, suferă așa cum a fost învățat, înghite tot ce are pe-aproape, o clamă, o monedă de zece cenți, un dop de kectchup, ca-n copilărie, ca-ntotdeauna, vrea să se sufoce. Există alături de cinismul care însoțește romanul un mare umanism, chiar și râsul grotesc provine dintr-o mare înțelegere și compasiune, nu e nimic meschin în prezentarea unei lumi decrepite, decadente, dacă este făcută cu propriul ei limbaj, o voce gravă susține tot acest eșafodaj al existenței. Chuck Palahniuk, “Sufocare”, Editura Polirom, 2004 Articolul poate fi citit și în “Revista nouă”, nr 6