Ioana Balea

Parcă aș prinde un fulg de nea între degete în august Au gust buzele mele? Tu miroși a noiembrie-decembrie Împing nămeți de nămol între coasta ta și sânii mei Suntem murdari de amintirile

În palatul minții mele, construiesc podul palmei În palatul minții mele eu sunt stăpână Țes firele, le întrepătrund, să nu rămână Istoriei Dezgolite, zgribulite, se înghesuie Toate

Gândurile mele necurate se aștern singure pe portativ. Le cântă o voce mută. Le cântă pe note înalte, bolborosite din adâncurile mărilor. Când ies la suprafață se transformă în spumă. Îmi scufund

Eu mor în fiecare zi un pic mai mult ca ieri Atent îmi culeg gândurile fragmentate Eu văd lucruri de nevăzut În mine Sângele clocotește mai fierbinte ca lava și se împietrește mai dur

între coloane din marmură crăpată ochii vii de îngeri anonimi picura stropi de verde crud printre gene. îi ocolesti din instinct (ție îți plac fructele și femeile coapte, așa-i?) în urma

S-au dus. Toate. Și eu cu ele. Ispita, dom’le, e cea mai dulce povară. Și cea mai amară. Cândva eram altfel. Totul era. Și eu zâmbeam curat. Ieri, doamna în vârstă de la 5 a uitat (a câta

nu-l disting în ceață poza lui îmi spune povești cu fluturi gri în gând - himeră în vis nu-mi mai vii da, da... eu am pășit cu stângul am sărutat icoana din palmele tale fără să simt cât e de

transcende cenușa dinlăuntrul tău putred calea este gura mea flămândă esența tutunului și cafeaua din mână nasc muguri în spini pe trupul tău șubred ți-aș săruta sufletul trivial pictat pe

am smuls roșului patima și-am aruncat-o la granița dintre vise ascultam atârnând de-un fir de iarbă cum se simte albastrului i-am smuls absolutul și mi-am facut veșmânt divin am sculptat

alb spălăcit stirpea piciorul meu gol în mersul legănat neatingând pământul urcau amândoi stâng lângă drept plus lângă minus eu lângă mine alunecam în răstimpuri înclinând parbole în

Mă gândeam azinoapte în timp ce venele și gândurile trăgeau în toate părțile de acelasi sânge uscat de căldura buzelor tale, mă gândeam cât îmi este de dor de autobuzul cu care ne plimbam, de biletul

lasă-mi ochii să respire prin buzele tale, lasă-mi vocea să admire mersul tău dintre petale, lasă-mi brațe să te strângă între-a lor scânteie verde, lasă-mi trupul să te-atragă printre noi

femeie cu suflet de rubin încotro-ți petreci ceasuri de suspin? femeie cu parfum de orhidee împrăștii vise de toamna pe alee femeie cu pasul de gazelă miraj sălbatic, surâs de

5:30 Mă trezesc în urlete urbane De ceasuri mecanice Nesomnul de rutină Cafeaua, dușul și puțină Dragoste 6:30 Drumul se încolăcește în forma de U În spații goale, verde-nchis alerg

ce grai străin ivesc în ochii tăi nemuritori! aprinsă, buza ta se răsfrânge-n ecouri... mai stai… mai stai o noapte să numărăm fire de iarbă umedă... urechea mea are nevoie de șoapta ta cu

as usual stau aici, cu picioarele cruciș și cu mâinile la ochi as usual în jurul meu fuge pământul în cercuri tot mai strânse pe gâtul meu as usual nimic nou, genele nu mai curg să-mi poarte

Năzuiesc pe veci întru existență, Acolo unde nu-i azi, nici ieri n-a fost, sau mâine se-ndreaptă, Acolo unde-i pură chintesență, Să urc pășind cu-n sufletu-mi mândrie a cincea treaptă Către cel

E galben-Soare lemnul de codru vechi, și verde-aspru-i iarba dedesubt; poteca pământie zace în lumina străvezie de amiezi pierdute în unduiri rotunde de lac desecat, iar norul-mi pare

La răscruci de timpuri noi și vechi desăvârșeam zile, printre ramuri uscate de măslin goneam trosnind sub tălpile goale tăcerea, ca un ecou al durerii surdo-mute... sub aripi aprinse îmi

Spirale galbene strecoară clinchete metalice pe portative obosite, halucinante și timide onduleuri se conturează din șolduri de fecioară... goală, albă, din foc de soare, din umbră de

te văd dansând între două apuse vii, ești într-un bob de nisip, risipești timpul pe vânturi înțelepte, ce se-ntâlnesc la răscruci de zile și de nopți, pe când finalul te așteaptă să-ți propună

Șușoteli, șipote de râu, de copii, urlete, vaiete pornesc pe-un glas și se așează-n cercul violet, cum în genunchi se sparg de pietre și smulg tăcerea firelor de iarbă, și e frig

E vast, e pustiu, durere-n tăcere, de-a suferinței rană viu întru înviere… când spre iertare se-ndeamnă gândul unui muribund sărac, aprind-o lumânare arsă de teamă, mă pătez cu ceară

Ce-ar fi dacă azi s-ar naște om din om, nebun din nebun, copil din copil, ochi din ochi, gură din gură, dacă azi gândurile s-ar lua de mână? Ce-ar fi dacă ieri noapte s-ar face brusc