ioan peia

Stimați nunuiști!
Între DADA și NU-NU există o singură deosebire: iluzia feroce că faceți altceva decât cei care au mai descoperit roata odată. Sleirea imaginației nu trebuie să ducă musai la sictir stilizat. Dadaiștii au sfârșit în suprarealism. Voi veți sfârși în infrarealism. Ceea ce - lucru demonstrat - va rămâne, până la urmă, dincolo de toate experimentele mai mult sau mai puțin trăznite, va fi ceea ce este, de fapt, etern: sufletul omenesc sub aripa îngerului! Această stare de spirit nu este inventabilă, nu este inventariabilă, nu este gonflabilă, ci ESTE, pur și simplu...

Deși, luate separat, versurile:
\"Din fructul lor proaspăt mușcau popoarele
\"În veacul de aur liniște și pace –, \", sună bine, dar tratat în context rupe coerența. Versul final, deasemenea, este de o izbitoare discordanță cu restul poemului, de parcă ai obosit și l-ai pus acolo, să fie! În rest textul este foarte sugestiv, reavăn, aș risca să spun, gândindu-mă la Bărăganul cela. Am simțit, pulsându-mi în sânge, propria mea câmpie.

Ba da! M-am mai uitat odată cu atenție și se pare că ar merge \"toarte\"...

Cu cercul m-aș duce și eu dacă aș cunoaște itinerariul și agenția de la care se pot procura bilete. Până atunci sunt nevoit să mă dezinhib și să încerc să văd ce anume nu mi se pare a fi în regulă cu verificarea tehnică a vehiculului liric. Să vedem:
“torți “?!! - sincer, nu știu ce sunt… Mă gândeam la “torțe”, că “toarte” parcă nu ar merge;
“cărare potcovită a-ncercare” , - silit!
“ne înfigem inimile în cârlige metalice prin galantare”, unde cred că versul ar fi trebuit să se oprească la “metalice”; continuarea e inoportună;
“împiedicându-mă-n riduri de-asfalt”, explicitează inutil;
“atunci mi-am mâncat un colț de inimă pe stânga”, unde nu pricep de ce inima a fost mâncată pe stânga!! Sau de ce numai pe stânga, pentru că, altfel, aș fi tentat să întreb, fără ironie, câte colțuri de inimă, pe partea aia predilectă, au fost, dacă tentația este de a consuma numai pe-acolo! E o insistență cam dubioasă, trebuie să recunoști?!! Dar, mă rog, face parte, ca să zic așa, din scenariu și, atunci, va trebui să admitem că sunt și lucruri relativ inexplicabile, de care se face vinovată inspi-rația!
Iarăși nu am înțeles posesiunea de “triunghiuri colaterale”, că, de formație pozitivistă cum sunt, cât pe ce să întreb când anume au fosat inventate triunghiurile astea, că, sigur, domnul Thales habar nu avea de ele! În fine, eu nu am venit aci să mă zbenguiesc, ci doar să subliniez că, per ansamblu, poema suferă de verbiozitate și că, de multe ori, versul început bine se îneacă în propria-i insistență retorică. Îmi cer scuze pentru relativa disponibilitate a receptării poemei și subliniez că impresiile sunt subiective și strict personale. A se înțelege că, restul, a trecut cumva de rigorile subiectivității mele…

În general, nu sunt adeptul parodierii unui text. De regulă, atunci când autorul este mult prea implicat afectiv, parodia jignește. Numai anumite texte, scrise cu o oarecare detașare pot suporta acest tratament, fără riscul pomenit mai sus. Apoi, parodierea nu trebuie să se țină strict de litera lui. În genere, se poate marșa numai pe o idee din text și dezvolta cu totul independent de sensul și conținutul textului original, acest fapt aducând o garanție în plus condiției puse. Textul de față ar suporta blasfemia, îndrăznesc a crede. Dacă, totuși, m-am înșelat, cer anticipat scuze autorului!

Nunta-i joi și mai apoi

Poeții-lupi, mă țin de vorbă,
Îmi toarnă frișca pe bombeu
Și-mi mai și pun piper în ciorbă…
I-auzi, mata, pe ei – tupeu!

Chiar vor mireasa să mi-o fure
Și să-i cinstesc, s-o dea-napoi,
S-or crede ăștia în pădure
Sau pe la stânele cu oi…

S-o jumulească la grămadă,
Cum iei o lebădă s-o mulgi,
…Băi, am mireasă de zăpadă
Și numai eu o trag de fulgi!

Asta-i mitocănie curată, vorba cuiva!... E tot ceea ce pot să spun, cu regretul că nu te-am lăsat în durerea ta ciobănească de citadin rasat!

Perfect! Atunci, după regulile matale de grămătic cu diplomă la fără frecveță hertziană, urmează să scriem, de acum încolo: Gheia, Amalteia, Medeia, Nemeia, Coreia și, de ce nu? ideia... că, nu-i așa? a zis un deștept cu semnul plus, de data asta. Ar trebui să te grăbesti a comunica Academiei istețele matale găselnițe, ca să nu ți-o ia altul înainte.
P.S. N-ar trebui să te aia grija după care umeri mă ascund eu, că nu ți-a cerut nimeni servicii gratuite de statistician la serviciul \"băgători de seamă\"!

\" Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
și steaua Canopus și steaua Arcturus
și Casiopeea din cerul de seară.\"

Păcat că nu mai este Nichita! Poate-i dădeai și lui câteva lecții semețe de deșteptăciune danielbrătuiană!

1.
CASIOP\'EEA s. art. (ASTRON.) (pop.) mănăstirea (art.), scaunul (art.), tronul (art.). (~ este numele unei constelații.)
Sursă : Sinonime (175918) - siveco
2.
Casiop\'eea (constelație) s. pr. f. art. (sil. -si-o-), g.-d. art. Casiop\'eei
Sursă : DOR (230276) - siveco

De găsit, simplu, pe google...

Ca să nu mai pomenesc de faptul că prin toate scrierile am dat de o astfel de ortografiere. De altfel, văd că mitologia, care vine dintr-o sursă evocată exhaustiv mai sus, susține același lucru. Se pare, însă, că unii vor musai a dovedi că sunt mai romani decât latinii. Și mai ciobani decât purtătorii de bâtă. Se confundă deseori ironia subtilă cu bădărănia aglutinată și bolovănoasă, ceea ce face ca polemica să devină un act imund de vidanjare publică. Asta-i tot.

Un singur lucru mă nemulțumește: că m-ai făcut apropitar de constelație! Casiopeia ar însemna, în traducere liberă, Cassius Peia, ceea ce mă înnobilează cu o demnitate carele nu mi se cuvine. Poate că, totuși, întru restabilirea adevărului, ar trebui să retușezi numele din Casiopeia, în Casiopeea... Mai apoi, faci eforturi mult prea laborioase pentru a-ți demonstra obscuritățile pedante, ceea ce aduce cu ezerțițul amoros al urâtei satului care spală rufele la râu, cu poalele-n brâu, doar așa, de ochii lumii, că, altcum, nici iorgane nu spală, nici mândră tare nu estem!
Iar...balada aia tot fără de schepsis îi...

Regret că sunt nevoit să revin în ritmul aceluiași tangou de odinioară, dar asta e pentru că vreau să spun un lucru răspicat, de-aci, din capul locului: există un singur poet, maestru al jocului de cuvinte: Șerban Foarță. În rest, nu numai că toate încercările sunt jalnice înșiruiri de cuvinte chinuite, dar nici hazul scuzabil al originalității nu-l mai au. Nu mi-a plăcut nici sparga și nici poemele inspirate în limba asta moartă de dinainte de a se naște. Încercarea de a demonstra că poți face să sune vorbele goale a sentimente înfiorate, mie nu-mi amintește decât de clopoțeii ăia sunători de la ușa băcanului, care nu spun nimic altceva decât că un alt client i-a intrat pe ușă, în căutare de marafeturi. Apoi, ca să n-o lungesc, dacă neputința mea funciară de a pricepe ceea ce nu e de priceput și de a nu cădea pe spate la cine știe ce zornăieli artificioase de vorbărele, dacă neputința aceasta mi-o declar public, atunci nu te da nici tu la tendoanele mele logice, pentru că, orice
cod de descifrare mi-ai oferi, tot nu-mi pot mărturisi aplecarea snoabă de a-mi însuși fie și limba cea spargă. Spargă-mi-se călcâiul, dacă pot!
Altcum, ai depus prea mult efort pentru a demonstra ceea ce nici măcar nu era de demonstrat - vorba latinului negeometru!

\"Huțelu care-i huțat
N-are fleanță, nici cherbat.
Huțeaua care-i huțată
N-are cherbă la trizată.\"

Zice o poetă cunoscută, care a apucat să scrie \"Poeme-n limba spargă\" mai demult. Acum, sigur că știi, dar poate că ar fi trebuit să atenționezi cititorul care, poate , nu știe și ia drept original experimentul tău. Fără supărare, cred că așa ar fi trebuit să procedezi.

În grabă, am pus o virgulă complet anapoda. Scuze!

A răsfoit prin scrierile tale. Lucruri subțirele, firesc, pentru un elev, dar ici și colo interesante. Nu prea ai suflare pentru construcții mai ample. Totuși, poema de față, pare că a căpătat curaj și a reușit să convingă. Nu atât prin maturitatea scrisului, cât prin fior și sinceritate. Se simte trăirea poetică. Un anume mod de a vedea și recepta lumea. Foamea de miracol. \"Vino, amară noapte,/
sudoarea crescîndă a mîinilor galbene\", \"casele arzînd, ca niște lumînări\" , \"ca și cum speranța ar fi o pată
pe umărul ei umed\" , \"hai dincolo de gardul ăsta putred,/
să privim răsăritul/ în pădure\" sunt promisiuni de vers care ar putea vesti un poet ce se poate lua în serios. La drum!

Cum nu mă prea pricep să dau cu zarurile pe-aci, făcând pe jucătorul inspirat, nu o să încerc să ferchezuiesc un comentariu abscons din care să reiasă că, doamne! ce deștept am fost, cum am înțeles eu lucruri de care alții nu au habar!... văd doar ceea ce transpare ușor, la prima vedere, ca fiind o stare morbidă, degradantă, prelungită până în \"insomnia\" care \" se cuibărește în sinapse/ ca umbra unui anestezic\", - vers absolut deosebit. Nu mă satisface \"am lanțuri la picioare și înaintez/ pe un drum necunoscut\", pentru că mi se pare a ieși cumva din consecvența stilistică a poemului. Refrenul, iarăși, este foarte bine găsit. \"sufletul meu cerebros – \" parcă îmi trezește amintiri din Nichita, dar nu mai știu exact de unde. Oricum, luăm act de evidența versului și repetăm un truism: cine știe, cunoaște!

textul e cam de atelier. dar un pic de încurajare nu strică...

E, asta e! Se mai întâmplă, uneori. Da\' de ce e nescris ceea ce e scris ca și cum ar fi, nu am priceput. Poate era mai bine să rămână în proiect. Putea să pară mai convingătoare...

Cam simpluță, cam simpluțe. Clasic - clasic, dar nci chiar așa! Care-i noutatea? Nici măcar un Coșbuc mai acătării, acolo!

Am mai citit și alte câteva texte înapoi pentru a mă lămuri și a nu avea sentimentul unei telegrafieri prea rapide a impresiilor rămase. Ca idee generală, textele îmi par a suferi de o oarecare verbiozitate semi-prețioasă, de un fel de poveste cu final neașteptat, dar nu în sensul surprizei, ci în cel al sfârșitului fără sfârșit. Cum să spun? E ca și cum un sofist ți-ar da fel și fel de asigurări că dacă vei suporta speculațiile lui retorice până la capăt, ei bine, acolo vei primi, drept recompensă, o bombonică. Și, când colo! bombonica era de mentă și menta nici nu apucase să crească... Așa că te mulțumești cu retorica uscată și îți spui: poate altădată!

Încântat și eu. Are o forță de sugestie teribilă poemul ăsta. Și mi-a smuls un strigăt de invidie imposibil de stăpânit. Simt o adiere de altceva, dar, chiar dacă, e foarte bine asimilat acest altceva. Și, uite, desprind din poem acea sintagmă care mie mi s-a părut centrul lui emoțional, spusa lui profundă: \"creierul tău detonează în mine conștiința înfrângerii. \"