Niciodată, nimic nu e-n zadar

M-am gândit să tac şi am tăcut Până când n-am mai putut Cu bila albastră cât urechile acului Şi credinţa cât boaba de muştar Niciodată, nimic nu e-n zadar Fiecare gest contează În nările calului meu sunt toate miresmele Crişului Alb Calul şi călăreţul fac trup comun în alergare De când era mânz el ştie drumul spre mare Pe urmele noastre trecutul ne ajunge din urmă Trece pe lângă noi şi ne-o ia înainte, prin viitor Din gânduri în rânduri şi înapoi Printre rânduri, prin decor, Ocolind canapele de pe vapor La voia întâmplării şi la inspiraţia clipei Acolo unde cântă privighetoarea De unde se vede marea din inima mea Pornesc motoarele memoriei... De lângă Statuia lui Ovidiu, metaforic, vă salut Pe voi aceştia care, pe vaporul vieţii, aţi făcut înconjorul lumii Oriunde-aţi fost niciodată n-aţi uitat de unde aţi plecat ŞI nici oamenii pe care i-aţi lăsat acasă “Cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent" În Tristele lui, de pe Terasa lui Herimon, scrie "O, tu ce treci pe aicea, dac-ai iubit vreodată Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin.” Mai ales în pictură, fiecare gest contează Acolo unde o pipă, o pălărie albastră, un cercel de scoică Un manechin din lemn de gutui Un motan, precum Picasso, prieten cu lumea Dar mai ales Măgarul lui i la i Dorra, Dorruţa, Ponna şi cu Remmy Dau viaţă-n pânzele albe... Sub pălăria albastră stau gândurile în tăcerile albastre Dau de ora dimineţii când un bard Tăia din clipă trei bucăţi de Infinit Împărţind din rest fărâme de alin desăvârşit De era doar atât n-ai fi ştiut Cum este cântecul mării pe Stradela Vântului Când plouă cu soare şi curcubeu În amphiteatrul de piatră e sărbătoarea măslinului Umbra florilor de salcâm, în caldarâm Face rădăcini pietrei unghiulare Cu viaţa din soare… Marea-i acolo unde-o ştii În spatele unui deşert Care anul acesta S-a umplut de maci sălbatici Constanţa, Duminică, 19 Decembrie, 2021