ioan albu

\"O mână desprinsă de la cot, stătea între el și locul fostei lor case\" - virgula intre subiect si predicat. O proza citibila la ananghie, daca n-ai nimic altceva. O vad foarte bine inclusa intr-un volumas cu egida \"comando\" sau \"asul desertului\" sau ceva de felul asta, din genul celora care se cumpara de la chioscurile din gara de nord.

faci concurenta parazitilor?

sunt ca intotdeauna foarte incantat de vizita matale. sa fim toti iubiti si sa ai un an nou mai bun!

Liviu Nanu,
multumesc de apreciere, an nou fericit!

Iakab Cornelia Claudia,
un ordaliu era in Evul Mediu o forma de justitie divina; inculpatul era supus unor torturi si daca supravietuia era considerat nevinovat.

multumesc de popas. exista, intr-adevar, o aluzie la Eminescu. revelion fericit!

Hai noroc mestere Leo, multi ani fericiti! mantuirea se judeca numai la urma, desi semnele vremii trimit mai mult sau mai putin precis intr-o directie determinata.

într-adevăr. căci ceea ce este deasupra este întotdeauna și dedesubt.

nazdravan mai vorbesc personajele dvs! ai cugeta ca au cazut in putul cu arhaisme si si-au indulcit sufletul cu vinul inmiresmat al calofiliei dvs!

Nikolaos Zezrzoulis, Nikeforos Theotokis, Ioseppos Moisiodax, Demetrios Panayotou Gobdelas, Neophytos Cavsocalyvitis, Stephanos Doungas, Benjamin Lesvios, Konstantinos Vardalachos, Rhigas Velestinlis, Daniil Philippidis, Gregorios Constantas, Lambros Photiades, Neophytos Doukas, Stephanos Commitas... Iata cateva dintre numele celor care au predat in Academii. Iar faptul ca romanii nu le cunosc, ca nu apar in manualele de istorie, ca nu sunt luate in seama de istoria filosofiei e o dovada a ignorantei generale si a modului etnicist de a scrie istoria la noi. Va asigur eu, stimate sceptic, ca nimeni n-a incercat sa-si faca bine la orgoliu revendicandu-se de la acesti carturari de limba greaca, asa cum credeti dvs; dimpotriva, au fost trecuti sub tacere tocmai pt ca nu faceau bine la orgoliul national, fiind etnic greci sau grecofoni.

deci frate, e foarte interesant textul tau, in stilul care te-a consacrat.

In Bucuresti filosofia s-a predat in continuu la nivel superior din 1694, iar la Iasi de prin 1707, cu un antecedent serios in Colegiul Vasilian. Cei care au predat-o au fost somitati ale culturii sud-est europene, cu studii serioase la universitati occidentale si cu realizari pe masura. Pe modelul filosofiei bizantine, regula nu era originalitatea ci eruditia solida (subordonata in general ortodoxiei - majoritatea profesorilor au fost calugari). Statele medievale romanesti s-au consitituit in sec XIV, iar in sec XVII Vasile Lupu aducea deja profesori iezuiti la Iasi ca sa predea printre altele si filosofia, la nivelul universitatilor si academiilor din Europa centrala; iar scoala lui a durat 20 de ani. S-a putut invata filosofie si pe aici, si s-a si invatat, chiar daca intr-o alta paradigma. Nu totul a inceput cu Universitatile; iar universitatile s-au facut cu profesorii de la Vechile Academii, un Barnutiu, un Zalomit etc. Iar acesti profesori au predat la fel si in Academii, si in Universitati. Iar profesorii Academiilor de limba romana de dupa 1821 erau fosti profesori si elevi ai profesorilor din Academiile de limba greaca. Nimic nu s-a facut din nimic. Asa ca ideea unei barbarii romanesti de dinainte de jumatatea sec al xix-lea nu se sustine, e o prejudecata bazata pe necunoasterea istoriei culturale a acestui spatiu.

Textul dvs este interesant si mi-ar placea sa va impartasesc concluziile. Pe tema asta am meditat si eu mai mult decat o data.

Romanul, asa cum il descrieti dvs, nu exista. Romanii sunt extrem de diversi tipologic, urmare a existentei lor istorice fragmentate. Sunt putine lucrurile pe care un dobrogean le are in comun cu un mot. Nici folclorul nu e unitar, in ciuda prezentei unor mituri si legende comune (de altfel, miturile noastre fundamentale, cum au fost ele identificate de Calinescu, nu ne apartin numai noua, ci sunt comune sud-estului european, cu exceptia celui despre Traian si Dochia). Mircea Eliade, vorbind despre radacinile lui, deosebea spiritul oltenesc, cel al revolutiilor, actiunii politice, energiilor practice, de cel moldav, melancolic, meditativ, metafizic. Profilul romanului, descris de dvs, corespunde destul de bine omului moldovenesc. Omul romanesc nu prea exista, desi s-a incercat forjarea lui culturala in perioada interbelica. Intr-adevar, filosofia a descins in spiritul romanesc prin Moldova - cu Cantemir si Junimea -, de aceea si Alexandru Hasdeu spunea ca Moldova este pentru Romania ceea ce Elada a fost pentru Europa.

Dar, admitand ca ar exista un om romanesc si un fel de a gandi romanesc, o fi acest fel de a gandi propice filosofiei, predispus la filosofare sau chiar filosofic? Noica spunea in anii \'40 ca nu. Comparandu-l pe Neagoe Basarab cu Cantemir - si urcand pe urma spre autorii contemporani lui - gasea ca romanul este predispus spre intelepciune, aceasta fundatura filosofica. Determinismul, paganismul si cosmicismul (marcile gandirii romanesti, populare sau culte), conduc la intelepciune si nu la filosofie. Cugetul romanesc nu are, pe linia lui fireasca, vocatia filosofiei, conchidea Noica; dar ar putea s-o obtina prin teologic. In fine, nu mai intru in detalii, mai ales ca Noica a si abandonat aceasta pozitie, pana la a scrie despre Sentimentul romanesc al fiintei.

Cam astea ar fi obiectiile mele, spuse repede si incomplet.

\"grije\" in gura unui moldovean? va spune eu ca nu

stilistic, un hibrid între Voiculescu și Fănuș Neagu; cuvinte inexistente (\"lupar\") sau cu forme lexicale de negăsit în DEX (\"grije\"); kitsch.

textele dvs sunt produsul unei minți inteligente, curioase și vădesc de asemenea și înclinații literare. vi se potrivește, cred, proza scurtă. nimic din ce ați postat nu e plictisitor sau banal.

mi-a plăcut textul. un chagrin d\'amour bine povestit, într-un stil simplu și plin de umanitate. nici detaliile nu ar trebui mult lucrate, după mine. înțelegerea, promisiunea de măritiș, era si inca este de multe ori un mijloc de a convinge fata să ofere ceea ce morala traditionala spune ca ar trebui oferit numai dupa casatorie. din perspectiva asta, faptul ca tipul o expediaza spunandu-i ca se grabeste sa ajunga la meci nu e artificial. \"povestea\" e traita in mod unilateral, evident. as spune ca parintii, totusi, nu prea par racordati la tensiunea unui eveniment de o asemenea importanta; mama imi da impresia ca subestimeaza gravitatea situatiei si nu-i acorda decat importanta unui flirt adolescentin; intr-un cuvânt, îmi dă impresia că nu prea își ia fiica în serios, pentru ea fiind mai important proiectul facultatii decat cel al maritisului. insemnez acest text cu mare plăcere și aștept următoarele contribuții ale autoarei.

încântat de vizită, mulțumiri pentru semn

Placerea este de partea mea, mai ales ca si eu sunt un adversar al acestei ratiuni iluministe, opusa dihotomic sensibilitatii. V-a picat in mana vreo carte a lui Whitehead? Cred ca v-ar interesa mult.

Acest \'simt intern\' nu e altceva decat nous-ul, facultate de cunoastere non-discursiva, contemplativa. La Aristotel nous-ul pastreaza inca o conotatie divina - de aceea el poate avea acces la primele principii, care nu pot fi cunoscute prin demonstratie, deci cu ajutorul gandirii discursive. La Hegel i-ar corespunde momentul speculativ al ratiunii. In fine, aceasta facultate de cunoastere non-discursiva are o gramada de intruchipari, atat in istoria gandirii occidentale, cat si a celei orientale. Si, desigur, ea este conectata statornic cu diverse soiuri de apofatism, de cunoastere non predicativa. Se prea poate ca spiritul omului sa aiba capacitatea de a sesiza cumva, dicolo de orice \"forma a gandirii\" studiata de logica, ceea ce este cu adevarat real. Dar cu ce indreptatire sa interpretam pluralitatea logicilor ca un indiciu in acest sens? Si pe urma, acest nous, ca sa poata sa functioneze, trebuie lasat sa o faca; theoria trebuie dublata de o etica si de o asceza care sa garanteze ca nous-ul nu va fi perturbat in functionarea lui... \"naturala\" de fratele porc si chiar de ratiunea obisnuita, prea repede dispusa sa traga totul in sablon si sa respinga tot ce nu cadreaza. Sa spunem ca omul de stiinta ar face si asta (multi sunt din instinct ascetici); eu ma gandesc totusi la eseul lui Peirce despre fixarea convingerii si ma las mai greu convins de randamentul acestor savanti in stiinta. Sau ar trebui sa abandonam modelul modern de stiinta? Scuze pentru haosul acestui comentariu, sunt obosit si nu reusesc sa prind intrebarea de coada.

Eu fac o diferență între logică - parte a filosofiei și logică - parte a algebrei. Logica, văzută ca știință a legilor gândului (nu ale gândirii!) este o parte a filosofiei. Văzută ca studiu formal al raționamentelor valide, ea face parte din matematică. Cele două \"logici\" nu sunt identice, logica în sens filosofic este numai un caz particular, sau o aplicație a \"logicii\" în sens matematic. În acest al doilea sens, o logică este o teorie matematică ce poate modela raționamentele privitoare la un anumit domeniu de fapte (rațioanment: o mulțime de enunțuri dintre care unul este consecința semantică a produsului logic al celorlalte).

Din această perspectivă, proliferarea logicilor alternative prezintă un oarecare interes matematic (mulți matematicieni consideră logica o joacă, un domeniu minor) și un oarecare interes filosofic. Gândul poate asculta temporar de alte legi decât cele care-i sunt proprii, iși poate ieși din fire atunci când se aventurează în domenii străine de experiența comună. Asta e o chestiune interesantă. Când gândul încearcă să cuprindă transecndența sau lumea particulelor subatomice, sau altceva la fel de îndepărtat de realul intersubiectiv accesibil, de \"lumea\" omului - finită, cauzală, a obiectelor de dimensiuni medii -, el (gândul) abandonează ba noncontradicția, ba terțul exclus, ba bivalența; însă își vine în fire deîndată ce se întoarce la lumea din care provine.

Logicile acestea alternative sunt exemple interesante de sminteală a gândului; dar ce e filosofic interesant nu e sminteala, ci normalitatea; cum pentru medicină nu boala e interesantă, ci sănătatea, căci medicina are ca scop menținerea sănătății. Însă logicile care apar acum ca ciupercile după ploaie pun, în opinia mea, o autentică problemă filosofică: cea a naturii \"normalității\". Căci logica tradițională (să-i spunem în continuare aristotelică) își pierde orice caracter necesar. De unde știm noi că ceea ce consideram sănătate nu e altceva decât o boală printre alte boli, dar una congenitală? Problema se formulează mai \"științific\" în termenii caracterului normativ sau descriptiv al logicii; sau, dintr-o altă perspectivă, a monismului, pluralismului sau intrumentalismului logic.

Stagiritul pare să suțină despre logică monismul și descriptivismul. Eu aș susține instrumentalismul și descriptivismul, ca marcă a logicii aristotelice, și instrumentalismul și normativismul ca marcă a celorlalte logici. De aceea, în ce privește științele umane (preocupate cu \"lumea omului\", nu-i așa?) rămân aristotelician. Lumea experienței comune, cotidiene, nu poate fi înțeleasă altfel decât aristotelic. Fac o precizare: lumea noastră, \"occidentală\", a limbilor indo-europene; la lumea chinezilor, tibetanilor sau sub-saharienilor nu mă bag, că s-ar putea ca lucrurile sa stea altfel.

Yours Aristotelically,
Ioan Albu