Scrisoare deschisă intenționat!

Þărișoara mea, patria mea frumoasă, Doamne, Doamne! Þărișoara mea te părăsesc! Nu mai pot! Trebuie să mă ințelegi și să nu te superi pe mine. Știu, am promis că n-o sa plec, râdeam amândouă, mai ții minte, la bancul ăla cu lumina? Mereu ziceam că, eu, o să sting lumina. Ei, nu! Nu mai pot să aștept! Te las așa, cu lumina aprinsă și tot plec! Mi-a ajuns! Mama se uită peste umăr acum când iți scriu și e înmărmurită. Zice că am înnebunit rău de am ajuns să vorbesc cu țara, îi este frică să nu mă ia careva la balamuc. Sunt liniștită, n-are cine, știi tu, vorba poetului: „ Și fiecare-și vede/ Deodată de ale sale...” Păi ce? Ãștia care vorbesc cu Dumnezeu sunt mai puțin ciudați? Am incercat si eu, dar sigur El a plecat mai demult, cine să-i ceară socoteală? Mama își face cruce în cerul gurii și cu limba și cu mâinile amândouă. E atât de speriată că, nu-și poate aminti care-i stânga și care-i dreapta! Dă-te mamă de pe umărul meu că, eu vorbesc cu patria română! Gata, a plecat! Suntem iar numai noi două. Știu unde s-a dus. Caută trei popi să-mi citească acatistele și slujbele de dezlegare a Sfântului Vasile! Nu-i rău, așa m-oi dezlega de tine poate, că tare-mi ești dragă, doar știi, pe asta mizezi. Schimbă-ți pariul, drăgălașo că, de data asta ai să pierzi! Mai bine studiezi platformele electorale ale celor 400 000 de români ce strigă de pe toate gardurile: „Eu vreau să fiu primar!”. Auzi? Sunt 7 pe un loc! Așa era pe vremea mea admiterea in facultate... Ehei! Pe vremea mea! Vezi de când stau cu tine? Și tu, și eu. Stăm ca proastele una intr-alta, să ne enervam reciproc! Nuuu! Gata, plec! Știi că n-o să-mi fie ușor, de asta râzi! Mi-am pierdut pașaportul de-adevăratelea și nimeni nu mă crede. Când am vrut să-mi vizitez soțul, ni se făcuse dor unul de altul, nu-l mai văzusem de doi ani... râzi nu? ( sigur că râzi, nu-i chiar normal, dar e una din soluțiile de supraviețuire pe care au găsit-o trei sferturi din familiile rămase cu capul intre faldurile tale, Românico, țara mea de dor!)... nu m-au lăsat la graniță. Au zis că nu-i bun pașaportul, n-are vize. Unde-mi sunt vizele? Degeaba le-am spus că n-am mai fost niciunde. Vameșii mi-au cerut 100 de euro, în baia trenului, acolo se ștampilează pașapoartele infractorilor de-alde mine. Erau români dar n-au ințeles o iotă din ce spuneam! Banii sau una... scurtă, ăsta era prețul, pe care nu am vrut să-l plătesc. De ce? Pentru că, of! eram mai tânără și credeam că pot măsura dreptatea. Acum o sa le dau, plătesc oricum. Vând casa, imi cumpăr pașaport cu vize cu tot , astea se dau la statuie, in centru și au și regim de urgență, sîc! - imi iau o traistă de covrigi să am pe drum și restul il dau la vameșii români care vorbesc euroia. E o limba nouă pe care n-am buchisit-o incă. Plec! Pe jos plec, ca Badea Cârțan. Iar râzi? El avea opinci adevărate și eu pantofi de unică folosință, made in Turcia. Lasă că, nu le știi tu pe toate. Mai am in camară o pereche de pantofi Guban. Cu ăia plec, să-ți fac în ciudă, na! Zi ceva! De ce taci? De ce nu-mi spui să nu plec? Chiar vrei să plec? Bine! Iaca, plec! Ai să vezi ce dor o să-ți fie de mine, lasă-lasă!