Ileana Popescu Bâldea

știu. cum folosești foarfeca pentru chipuri. și lași doar conturul tău acceptat de protipendadă - fără umbre care ți-ar putea pune vertebra sub talpă și adevărul din două - vopsit ca cioara de 100

Între mine și scena care se rotește se află câteva scaune ocupate de poeme. unele sunt fardate strident altele au pielea fină cum aerul. le observi ora nașterii după cearcăne. și adevărul din ele

Versul 1. Amestec toate cuvintele propuse. extrag 100 și le împart la 3 Versul 2. Le spăl cu detergent autohton. se usucă repede pe caloriferul meu strâmb și rece Versul 3. Prin lumina găurită de

nu te-am întrebat niciodată din ce uitări este vioara ta sau la ce lumină îți citești singurătatea pe clape te ascult des și când amestec culoarea semaforului cu ploaia iarna asta am

în seara aceasta a plouat cu grindină cât ouăle de struț… … alergam plângând între terasă și parter să nu inunde eram atât de goală puteai să cânți la tobă pe inima mea când ochiul drept de

ca o noapte din filme vechi viața jucăușă ca un dirijabil în care luna trage cu mitraliera inima cineva a scos oglinda din tine să nu văd cum ai pus palma deoparte doar apa ce se uită la

te-am certat am vrut să plec pentru tine am schimbat obiectele între ele pe altele le-am împins prin zid am redecorat umbrele și pașilor le-am pus cercei iar aerul l-am dresat să iasă din

poartă un pardesiu lung negru aleargă metoda fartlek tălpile se desprind ușor între degetele subțiri o hârtie ploaia o udă cad litere se lipesc de umbra moale un picior rămâne în urmă luna

În primăvara asta, toamna a început devreme. Capul a rămas fără ochi. Și scriu cu fruntea, doar pentru că mă iubește creionul. Degetele s-au dezarticulat și fiecare falangă, pe unde poate, îmi caută

creierul meu iubito în lumea asta de-ntuneric e un portret c-o mască inocentă ieșită-n lume să râdă tâmp de un poet nebun agent de pază la un castel cu stele alunecă pe liniști în cuvinte cu

e noapte albă de sunete sunetele mele goale tăcerea ta modificată genetic se prelinge spre mijlocul pământului amestecă irișii-mi verzi cu moartea mâinile mi le-ai uitat la masa

uneori când sufletul este sfâșiat iese din mine fără să știu... merg pe alei singure copacii îmi par cunoscuți pe-un ram ochii pe-o frunză tristețea pe scoarța lor zâmbetul strâmb melancolic

alergai cu tălpile goale pe scoarța copacului în spate cu mine-ntr-un sac țesut din poeme sudoarea ta cu iz de chanel și degete mișca sârma pe care-mi exersam moartea un număr perfect îmi spuneai

e noaptea de pe urmă rondo umbra mă bifurcă pe stradă un câine mușcă luna ultima stea alunecă lumina sub tristeți aerul negru țipă buha îmi face cu ochiul zâmbesc amar și-i dau pe-un ban

e noapte mi-am adormit cuvintele în balansoar le-am citit demențiada - găsită în ultimul anticariat din lipscani printre fotografii vechi mesaje îngălbenite și scântei expirate din umbre îl