te-aș întreba omule de palma mea stângă

în seara aceasta a plouat cu grindină cât ouăle de struț… … alergam plângând între terasă și parter să nu inunde eram atât de goală puteai să cânți la tobă pe inima mea când ochiul drept de amărăciune a luat-o înainte - a rămas mâna stângă să păzească din nou casa și să lege șireturile cu-amintiri de burlanele rupte cu restul am plecat după ochi pe-o cărare îngustă să acopăr o gaură din pământ era întuneric aproape albastru singura lumina venea dintr-un fel de mine împărțit egal între cei doi poli când am ajuns în dreptul sufletului vedeam prin hiatusul acela din pământ răsăritul mi-am scos pielea și-am întins-o pe sub scoarță așa ca o piesă de puzzle lipsă și lipită cu scotch și m-am întins carne vie cu fața spre întuneric pe fâșia aceea din celule bronzate în cort deodată în locul prin care am intrat s-a făcut aglomerație - pământul miez pleca într-o excursie pe lună și-n jurul meu atâta lipsă… strângea cum gratiile dese din lumină sus apele și munții au rămas la locul lor doar oamenii s-au mutat pe petecul meu de piele… era greu tălpile lor făceau rădăcini în mine iar eu ghem cu mâna dreaptă îmi căutam pe deasupra palma stângă pe care toți o uitaseră în casa mea singură… București - 18 mai 2015