Ileana Popescu Bâldea

sunt zile care stau la masă cu mine au ochii lipiți de tavan le privesc zâmbetul galben prin paharul cu martini și nasul acvilin obstruat de un virus banal în fiecare noi există un mic

e noapte se zgribulește martie prin flori mi-am prins cercei din aerul de ieri pe frunte am așezat un fir din litere legat spre miază-zi cu o virgulă și am lipit șuvițele-n oglindă… …

e noapte iubito frigul intră prin stele pe străzi oameni țipă democratic de drept întunericul strâmb mai îndreaptă din gene ce-au ieșit prin călcâie sau prin sferturi de piept sunt flăcări

E dimineață și ninge. Alb și într-o parte. Nu știu de ce, dar zilele acestea parcă ne-a luat cu tăvălugul. Pe noi, întregi sau jumătăți, după cum eram lăsați de cineva de deasupra, în lumea asta

mă prefac printre rânduri cum scriu o poveste cu litere mici găsite pe străzi cu ritm rătăcit și rime defecte doar să fiu lângă tine vânt nebun gând ciudat sau un capăt de zmeu mă prefac cum

circulam într-un rover prin sânge povesteam timpului un scenariu cu Dumnezeu avea un nas acvilin și coastele rupte când respirația-i aburindă învăluia luna căzută pe degetul meu el întreba în

Avea corp din aer și pielea din virgule, de ploaia putea să pătrundă într-o parte. se amesteca ciudat cu sângele și urca spre inima din puncte. multe. lovea pereții scorojiți de întrebările fără

ai plecat fără să mă întrebi dacă vreau să mai văd turnul piatra cubică pe care număram gândul din pantof sau caruselul cu vise înghesuite în coama cailor acolo am dezlipit de pe ziduri

uneori îmi înfig rădăcinile în cer leg cu pletele gândurile oamenilor le țin strâns să nu cadă cum frunzele și țes o plasă în ochiurile căreia opresc câte-o bătaie aiurea nu de inimă nu de

noaptea noaptea aceasta iubito seamănă cu chopin are degete lungi ca ziua în care mă acompania între rever și inimă spre umărul rămas alunecă verdele smarald - cel dus pictează depărtarea cu

să nu lăsați cuvintele să țipe chiar dacă nori vor bântui prin gări și trenuri vor pleca doar pe o șină să prindă urma risipită-n mări voi fi pe-aceeași bancă din poeme și cuie vechi ieșite-n

uneori seamănă cu un păianjen timid care-și lasă plasa la ferestre am crezut că văd prin ea ca prin Cella Serghi dar în spatele ei și-a uitat pielea impenetrabilă între ele am zărit doar

știi... sigur știi astăzi am uitat cine sunt și-am sărit peste gândul tău răvășit de adâncul din piciorul drept - credeai că e păzit bine acolo sub unghie a fost suficient ca iarba să-ți atingă

Îmi povestea că locuiai într-o căsuță vegheată de o zână ce-ți aranja părul peste cuvinte și tâmplele ți le-înnoda de cer cu stele încât nu știai umbra pe hârtie cine o lasă îți șoptea

noaptea asta are aripi de libelulă privesc prin ele cuțitul lunii cum caută drum voi muri odată cu ea stângaci rugându-mă la genunchi să nu-i doară țărâna va urca pe sub piele va netezi

Scriu fără să știu ce creierul l-am lăsat afară degetele toate le-am cusut de-un colț de inimă Melodia asta pare străină deși portativul de pe YouTube este același Calculatorul e strâmb lumina bate

aș fi vrut să fiu pictorul acesta orb ce-ți citește despre lumină jumătatea de nucă golită de cuvinte până la ultima ei vertebră de femeie pielea întinsă pe clipe blocate la ultimul