Ileana Popescu Bâldea

Te-am visat. Doar lumina ne separa. Lumina cu ferestre prin care priveau toate iubirile neîncepute. Incandescențe inefabile. Vedeam, prin punct, detaliile sufletului cu răvășirile

Îmi mișc secundele… planez… îmi mișc secundele… planez… obosită de zbor cad în marea secundelor; târziu, când albatrosul se va hrăni cu secundele mele, voi zbura țipând de veșnica

Sub clopot de nor noaptea se rupe și clipele se lovesc de pereți. Se năruie-n strigât o stea ce-ntrerupe himericul gând al unei vieți… ……. Credeam că se clatină toamna pe mine. Îți citeam

Ce clipă, timpul! Ce frunză, toamna! Foșnește soarele pe sub pământ; arcuit sub tâmplă, gândul parc-ar vrea să îți descânt. Ce curcubeu închide, retina nopții! Răsare sferic un fagure

Trei rânduri de cer rămase în urmă doar ochii nopții caută lumina- poate uitată în pietre, poate rătăcită în fluturii din noi trei rânduri de cer ( străbătute cu sfiala aerului) doar

M-am dezbrăcat de ultimele frunze, foșnind neînțelesuri, precum un greier… și rugându-mă să ne uităm în doi, am scris singurătatea până la capăt. M-am dezbrăcat de respirație, gândind

Moment “ Copaci în alb, mirese de cuvinte…” frunza metamorfozată în pasăre, litera rotunjită de-un răsărit de lună, lumina mâncată de rugină, îngerii adormind în palmă, inima noastră

Era noiembrie. Ce veștedă rugină! Ningea cu frunze pe sufletul meu greu… Păsări cărunte, bolnave de lumină, Se năruiau, țipând a curcubeu… Era noiembrie. Înlănțuit în vânturi, De la

Mă dezbrac de lumină! Încotro, ochiul literei mele? Văd cioburile cuvintelor, noaptea, și sosia poemului printre ele… Mă dezbrac de-o mulțime de vise, de zborul meu dinainte, de iarba și

Alerg prin copacul în forma iubirilor mele dezmierdată de vântul încurcat în povești mă-nclin unei umbre căzută din stelele cele mai aproape de ramul amintirii ce