prin da vinci

cercuri roșii în sfere albastre trucuri de lumini pe tulpini de gânduri ce strigă oare frica mea despre singurătate de-mi umple casa vie cu viu imaginar cercuri pe hârtie pun sfere de sticlă cumpăr și le privesc în soare precupețe știrbe îmi înduplecă buzunarul galbeni la schimb pe mere mă tot aplec după o mână două de nisip așa e timpul de nu-l pot umple cu mine uneori mă usuc precum un cartof lăsat în soare mirarea cu degetul în coajă împunge în ochiul interior e orbirea precum un ciob ea e singurătatea cea plină de forme invizibile iar formele sunt cascade urlătoare pulsari femeile toate chemând potența bărbatului el are mâini și nu știe să mângâie el are goliciunile sufletului ofrandă sieși unui zeu ce sforăie plictisit de murirea înceată a frumuseții oricărui trup nu-mi știam atâta cruzime căci mă durea sfărâmarea iată nu sub toate aspectele sale însă nu vreau iertare plictisit plictisit sforăind sforăind cum pot salva inima de timp doar umplându-l cu mine plictisit plictisit sforăind sforăind iubește-mă iubire și învață-mă să iubesc dintre toate femeile care ți-e goarna trezirii