beția adâncurilor

pentru mine e senzația de închidere într-o cameră. de fapt, camera nu există, există doar un spațiu căruia ii atribui pereții. mi-i asum și probabil, aceasta asumare implică și neputința. în direcția atenuării acestei formulări imprecis-personale, manifestarea oricărui principiu este notoriu. aș aparține unui văl mai intim.
\"știe că sunt un ghem de suflet înfometat
că așa ceva ar scăpa de sub controlul oricui
mă sărută cu grijă îmi dă drumul doare și tace doare și tacȚ

hmmm, foarte plăcută această lectură.
un un text ce merită evidențiat.

: am continuat titlul :)

fiecare plecare e o exersare a morții - un vers deosebit/profund/inimaginabil si totusi existent.

apoi:
deși îmi recunosc infirmitățile complexele
goliciunea asta nu-mi aparține - interesant de la asumare la respingere, de la a imbraca la a a dezbrca.

cârjele sunt pentru cei care-au fost învățați cu mersul
eventual pentru aparențe - obiecte artificiale pentru aparatul locomotor eventual pentru aparante, niste carje imaginare, toti am avea nevoie:):)

un ultim copypaste:te-aș putea locui aproape fără să știi, pentru ca ar trebuie sa rescriu tot poemul aici in pagina de comentarii.

un poem profund, existential,frematator,lucid. iti urez multe stele sa cada peste el.
mcm

\"cu prezența vie din viața mea – absența \" - fortat, dar frumos

\"cârjele sunt pentru cei care-au fost învățați cu mersul\" - la fel

si mai sunt cateva (s-au spus si mai sus...) insa, eu cred ca tocmai aici e problema poemului: faptul ca aceste versuri au o prea mare forta individuala si, de aceea, par un pic autiste, omoara restul, sau il pun in criza.

acesta are cârjele lui, însă voi ați intrat cu grijă și ați citit cu ochiul cel căutător. dragi, vă sunt recunoscătoare pentru delicatețe și aprecieri. știți că fac bine celui care bâjbâie în monocromie. you, sunt forțate dar sprijinite pe un concret care tot forțează – nefericitele exprimări. însă textul e chiar autist și de criză. tare vă mulțumesc.