piept cu bulbi de lumină

în mâneca zdrențuită a străzii încremenite în aer gângănii fluide curg pe sub roțile ambulanțelor viața atârnă de tuburi incertitudine sticloasă ca obrazul unei ape neclintite într-o lume de caroni muți plecare cuvântul se strecoară cu nerăbdare între noi femeile de-acum surde niciodată nu vom da drumul peștilor zburători din acvariul cu dinți în menghina feței nădejdea s-a ascuțit buzele roase au amorțit gura mea e tăcere sirena din creier se vaită îl învârte nimic altceva omenesc nu se aude în plânsul copilului cu mâinile înțepenite pe clanța ușii zidite e ceva ce nu poate fi ascultat în horcăitul calului alb cu picioarele înțepenite pe clanța ușii zidite e ceva ce nu poate fi ascultat timpul solid sprijină un cer greu impasibil trei ore cât trei decenii de somn neomenesc intru ghețarul de frică plesnește întunericul din pieptul mamei adăpostește promisiunea mea cu tălpi încă fierbinți acesta e drumul pe care nu mai vreau să trec un câine a rămas din încăierarea cu tunica morții ochii lui înguști ca lamele de ras taie noaptea felii miezul împroașcă lumină