grigore avram

N-am nori să mai ningă durerile serii, N-am liniști s-adune tăișul inept, N-am timp să se-arate model primăverii, N-am voce să tune, n-am aer în piept. N-am gânduri să ducă-n colind peste

Gustul minciunii Fiecare popor are trăsăturile lui fundamentale, statornicite de-a lungul unei evoluții istorice în care acesta se regăsește înscris. Unul este mai leneș, altul mai harnic,

EX PALUDEM Măsoară-mă în anii tăi, pădure Și din celula ta zidește-mi casă, Dar dă poruncă iernii să mă-ndure Nu ger flămând, cât inimă aleasă Pentru a ta iubire de copilă Pe care-o vreau

LECÞIE Am învățat să urc Everestul încălțat în copite medievale, ca să înțeleg mai bine cum să cobor paranteze peste trupul tău nins. De atunci, dau în fiecare zi mită

Vom fi noi înșine o iarnă Sub cerul boltă de perfuzii, Când timpu\'-n clipe-o să ne cearnă Tot mai măruntele iluzii. Și tot mai mult în biata gară Vom arde câte-o lumânare, Uitând c-o altă

Aștept de-un veac să urle Roma-n mine, Să mă găsesc în conștiință vie, În toate șapte veșnice coline Să fiu un cerc în care să mă-nscrie. Aștept mărunt cu rândul prin cămașă Sudori s-adun

LA FEREASTRA... La fereastra casei mele Așezată sus pe-un dâmb, Am zidit un cer cu stele Ca să-mi sfârtece cu ele Norul greu și visul strâmb. La fereastra suprapusă Peste ochiul meu

COPACULE străin și mic Din fala ta de astă vară N-a mai rămas, parcă, nimic, Spun adierile de seară Ce-ți plimbă frunzele caduce Sub brume albe care lasă Priviri înfipte în uluce Și-n dorul

ETERNITATE, De-ai fi mai scurtă cu un ceas, M-aș duce-n cuibul tău de lână Ființa mea să-ți dau răvaș, Înstrăinată să-mi rămână Privirea rece, precum vântul Și-n ochi săhelbele să-mi

ZÃDÃRNICII Am fost și mare, am fost și mic, Dar astăzi spun cu voce tare Că parcă nu am fost nimic, Că m-am topit precum o floare În palma primului îngheț Și din trufia-mi arzătoare N-a

SINGURÃTATE, Pe chipul tău, bătrân de ură, Se-ascunde colbul strâns anume. Tu nu ai ochi, nu ai nici gură, Dar ști în punți să ții o lume Și în pustietate satul. Plămânii mei se-neacă-n

SCRISOARE SIMBOL Pădure dragă Și mai mult decât atât, Cât de deasă ești la poale Ca să stau sub tine? Cât, Ca să nu privesc în vale Sau spre trupul tău bătrân? Câtă vreme fruntea-ți

PARADOXURI Bucuria de a avea E-o plăcere pe care cu toți o simțim, Ea nu-nseamnă defel a lua, Cum postura ne-ndeamnă să fim: E doar gestul curat de a da. Paradox sau mister uneori E

Doar idei Iluzorii am fost și mai suntem mereu Că ne place, în vis, să trezim fapte noi, Uneori mai ușor, alteori tot mai greu, După cum ne pricepem, cât de plini sau de goi Ne cunoaștem în

Cartea aceasta nu reprezintă o poveste, nici un roman și nici nu se bazează pe rezultatul unor cercetări științifice de specialitate. În ea au fost adunate câteva gânduri care se identifică cu crezul

SOCOTELI Din prea multul ecou Care poartă cuvânt, Am ales pentru noi Doar o pală de vânt, Să ne poarte ușor Înspre norii stegari, Să ajungem în zori Ca și apele mari, Un ocean

CICLICITATE Înflorim odată cu răsăritul și ne stingem în învelișul găunos al nopții. După care totul se reia de la început.

LÂNGÃ TINE Dacă stau mai aproape de tine și scriu Încă pot să aud glasul muntelui viu, Care bea în lumini de pe norii desculți – Dacă stau, mai doresc să auzi și asculți, Să mă vezi un

NEȘTIINÞE N-am știut ce sunt, ce taină port în sânge, Ce munți străini știu stânca să-mi înfrunte, Ce drum de sat mă cheamă și mă strânge Și ce lumini mă piaptănă pe frunte. N-am știut