Poezii

Fărâmă de timp mi-ai rămas necesară Din zori până-n noapte, din iarnă în vară. M-ai pus temelie în clipa uitării, Mi-ai fost călăuză de-a lungul cărării, Scânteie măruntă, dar, totuşi,

Stând în fața ei întruna M-au cuprins așa mistere, C-am ajuns să-i "spun" cu mâna Ceea ce inima-mi cere.

Dacă vrei o aprobare, Lucrurile sunt știute, Se acceptă doar dosare Care au file cu sute.

Mai am puțin Și va veni apoi o zi în care, Voi fi la fel ca marea, un bătrân, Voi fi un țărm pustiu, voi fi uitare. Dar eu te voi iubi ca la-nceput Și tot ca la-nceput ți-oi duce dorul Chiar

Te-aș duce deasupra, pe nori Și-aș strânge pe tine lumină, Să-ți poarte vlăstarii surori De petale, în zumzet de-albină. Ți-aș pune și aripi, să zbori Departe de-al lutului scrum Și-a omului

Viața pare-atât de bună, Iar moartea-atât de-nfricoșată, Fiindcă prima-i o minciună Și-a doua e adevărată.

Mi-a spus odată frunza, bunăoară, Amprentă de-aș fi pe ramuri nătânge, Lumina crâmpei mi-ar sta subsuoară, Membrana-n sărut s-o șteargă de sânge. Și-ar pune-n celule doar apă din nor, Duramen

Din gânduri răzlețe îmi cresc rădăcini Și vremuri trecute se pun ritidom De-asupra de scoarță. Văd iarăși vecini Cum stau în țesuturi, atom pe atom. Strămoșii m-ar strânge, de-ar ști, în

Necuprins e cuprinsul cuvintelor goale Și-adânc e misterul născut din puțin, Cel rău se-ntărește când binele-i moale, Minciuna e multă când hău-i deplin. Dar toate acestea dau lumii culoare Și

Mă simt în umbra ta un început. Atât de tandru și atât de mare, Că nopțile mă mușcă-n așternut, Iar visul tău mă ține-n așteptare Vieți la rând. Și iarăși mă grăbesc Din ochii tăi să beau o

Adună-ți pământ mănos la picioare Și-amurgului frânt, dă-i Luna s-o pască. De vrei, peste ani, lumini să-ți strecoare, Dă-i florii vernale motiv să trăiască. Adună-ți în gând emoții ușoare Și

Noroc că mai sunt izvoare-n fântână. Când clipa din noi e o goană de câini Și gândul nespus devine rugină, E semn că trecutul se spală pe mâini, Lăsând muritor cel viu să devină. Dar toate

Răsare Luna, Și gândul iar îmi zboară, Pieptiș urcând cărările întruna, Spre Univers. Mi-e drumul ca o sfoară De-atâtea piedici care-mi stau în față. Te am în suflet stea nemuritoare Și-așa,

Atât de greu mi-e să mă-ntorc Și-atât de mult să-mi aflu calea, Că ochii mei abia mai storc Sub gene, obosită valea. Și-n lumea ta n-am să cobor Mai jos decât îmi va permite Îndurător un tainic

Atât de greu mi-e să mă-ntorc Și-atât de mult să-mi aflu calea, Că ochii mei abia mai storc Sub gene, obosită valea. De-aceea, n-am să mă cobor Mai jos decât îmi va permite, Îndurător, un

Drumule bătut de veacuri, Ochii mei te mai amână De promiți să-mi fie leacuri Pentru înc’o săptămână Visuri care mă combină Când cu mândra-n ulicioară, De iubire veșnic plină, Ce

Aș fi putut să fiu culoare, Nepieritoare ca o stâncă, Să mă agăț de fiecare Motiv ce ne unește încă Și ne adună împreună. Aș fi putut să fiu o floare Aprinsă, mică sau nebună, Să mă topesc

Nu pot să cred că toamna vine iară. De ce-aș uita? M-ai întreba și tu, Cum, negreșit, mi-ar spune-a mia oară Nu doar același semn, cât poate altu’, Mult mai bizar decât mi-a fost

Nu-i vina mea, Dar nici a ta Că azi, mai mult decât oricând, Mă prinde Soarele flămând Deasupra codrului, în frunză, Când, obosit și fără voie, Rămas e norul fără rânză Și, de atâtea voci ce

Mi-e greu să pot, dar n-am să mă rezum S-adun în minte clipa de pe drum, Să mi-o alătur vieții de demult. Tu doar în mine ești, și nu oricum, Mi-am zis timid, să nu produc tumult, Și doar spre

Dac-ai veni în primăvară Ca să mă scapi de bătrânețe, Aș da trecutului binețe, Prilej privirilor să ceară Tribut tentației din sânge. Dac-ai veni, să pot atinge, Fără a lumii redundanță, Un

Să plec de tot din anotimp? Mi-e greu să mă desprind de sol Când lumea mea e fără timp Și-ntunecat e cerul gol, Fără de Lună și de stea. Mi-e greu, pe drumul tot mai plin, Cu ce-a rămas

Seară de seară, Ciobanii dau dare de seamă. În loc să se ceară, Spre vârfuri să urce, să scape de teamă, Stângaci se întorc la hotare. N-au ceasuri pe mână și-i noapte Când visuri se-ntorc să

Copac, ești pom sau fiu de dac? Că niciodată nu te-am știut În fața sorții mai sărac Și mai străin de ce-ai avut. Nedemn ți-e trupul tău de lemn, În care veacuri ți s-au ros De frica